ICCJ. Decizia nr. 5588/2007. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 749 din 3 iulie 2006, a admis contestația formulată de S.M. în contradictoriu cu intimații Primăria municipiului Ploiești, prin primar și Primarul Municipiului Ploiești; a anulat dispoziția nr. 1528 din 9 martie 2006 emisă de intimat și a constatat dreptul contestatoarei la despăgubiri pentru terenul în suprafață de 273 mp, situat în Ploiești, județ Prahova.
în motivarea hotărârii se arată că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat prin Decretul nr. 235 din 22 octombrie 1988 prin înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanță", prin care E.C. a înstrăinat contestatoarei imobilul arătat.
Curtea de Apel Ploiești, învestită cu soluționarea apelurilor formulate de ambele părți din proces, prin decizia civilă nr. 303 din 17 octombrie 2006 a admis apelul intimaților, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins contestația ca neîntemeiată.
Apelul declarat de contestatoare a fost respins ca nefondat.
Prin considerentele deciziei se arată cele ce urmează.
Imobilul în litigiu a fost expropriat de către stat de la numita E.C.
Potrivit convenției încheiate între acesta și contestatoare, cumpărătoarea intra în stăpânirea imobilului la momentul decesului vânzătoarei, iar terenul devenea proprietate de stat potrivit art. 38 din Legea nr. 58/1974.
Prin înscrisul arătat nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului nefiind încheiat în formă autentică și cu fraudarea dispozițiilor Legii nr. 58/1974.
Contestatoarea nu are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de reparații în temeiul Legii nr. 10/2001, nefiind întrunite dispozițiile art. 23,art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege.
împotriva deciziei a declarat recurs contestatoarea, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4-9 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează.
Instanța a apreciat eronat probele administrate în cauză, întemeindu-și soluția pe acte normative abrogate, Legea nr. 58/1974, substituindu-se atribuțiilor puterii legislative.
Totodată, nu a exercitat rolul activ impus de lege în sensul că nu au solicitat intimaților să facă dovada că au solicitat contestatoarei să depună înscrisuri referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului.
Hotărârea instanței este contradictorie și nemotivată deoarece sunt reliefate numai susținerile intimaților.
Curtea de apel, în argumentarea soluției adoptate se sprijină pe motive străine de natura pricinii, deoarece, urmare a abrogării Legii nr. 58/1974, proprietatea asupra terenului a fost legal dobândită conform dispozițiilor art. 1295 și urm. C. civ.
Instanța de apel a făcut o adevărată denegare de dreptate atunci când a reținut că recurenta nu îndeplinește condițiile cerute de art. 3,art. 4 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru a nu beneficia de măsurile reparatorii conferite de lege.
Intimata, prin întâmpinare formulată, solicită respingerea recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, înalta Curte reține cele ce succed.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, translativ sau declarativ, și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei incidente actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în execuție măsura preluării abuzive.
Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisul depus de contestatoare reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din lege, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și dacă, funcția de natură juridică a înscrisului exhibat și a mențiunilor din decretul de expropriere, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din lege au fost corect aplicate de instanță, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din cuprinsul anexelor la Decretul nr. 235/1988 (fila 26 dosar tribunal) rezultă că imobilul supus exproprierii a fost preluat de la numita E.C.
Așadar, recurenta nu beneficiază de prezumția relativă simplă instituită la art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu ea este persoana indicată de actul normativ de preluare ca fiind proprietar al imobilului.
Recurenta învederează că înscrisul intitulat "chitanță" încheiat între ea și E.C. reprezintă un titlu translativ de proprietate, față de dispozițiile art. 1295 C. civ. potrivit cărora "vânzarea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat ".
Interpretând convenția încheiată între părți conform dispozițiilor art. 977 și art. 982 C. civ., funcție de condițiile de fond cerute de legiuitor la data încheierii actului rezultă următoarele:
Părțile au încheiat un înscris sub semnătură privată prin care E.C. înstrăinează contestatoarei imobilul în litigiu cu prețul de 55.000 lei, achitat vânzătoarei la data întocmirii actului, 24 aprilie 2005.
O condiție de valabilitate a înstrăinării unui imobil la data perfectării convenției o reprezintă forma autentică cerută de art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, cerință cunoscută de părți, față de mențiunile din act referitoare la imposibilitatea perfectării formei autentice.
Drept urmare dispozițiile cuprinse în Codul civil și invocate drept temei al greșitei interpretări date înscrisului supus judecății erau aplicabile doar în măsura în care dispozițiile cuprinse în legea specială erau respectate.
Conștientă de faptul că înscrisul încheiat nu reprezintă o vânzare valabilă, înstrăinătoarea se obliga să-i testeze cumpărătoarei imobilul "Pentru a intra de drept în stăpânire înțeleg să fac testament autentificat cumpărătoarei pentru imobil".
înscrisul fiind nul ca vânzare-cumpărare, el devine valabil, prin conversie, ca promisiune de vânzare-cumpărare.
Cum recurenta nu are o hotărâre judecătorească ce ține loc de contract de înstrăinare în temeiul art. 1073-1077 C. civ. sau în temeiul fostului art. 12 din Decretul nr. 144/1958, prin care se suplinește consimțământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, aceasta nu are un act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de reparație.
Verificarea valabilității titlului invocat de recurentă prin prisma actelor normative în vigoare la data încheierii convenției, acte normative în prezent abrogate, nu semnifică depășirea atribuțiilor judecătorești, cât timp, întotdeauna, actele juridice sunt supuse regimului juridic sub imperiul cărora s-au încheiat.
Rezultă astfel că motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ. nu subzistă, întrucât instanța a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 față de împrejurarea că recurenta nu a avut un titlu de proprietate valabil.
Recurenta a invocat formal dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât prin dezvoltarea motivelor de recurs nu critica hotărârea sub aspectul faptului că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Nefondată este și critica referitoare la neanalizarea motivelor de apel invocate de contestatoare, art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Instanța, reținând că petiționara nu are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului expropriat, nu avea a se pronunța pe fondul criticilor referitoare la neacordarea despăgubirilor bănești aferente bunului.
Instanța de apel a arătat în considerentele deciziei recurate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile contestatoarei, astfel cum s-a arătat în partea expozitivă a prezentei hotărâri, fiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Drept urmare, nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate.
înalta Curte, pentru motivele ce preced, a respins recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5524/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5419/2007. Civil → |
|---|
