ICCJ. Decizia nr. 5846/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5846
Dosar nr. 806/100/200.
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului P.C.T. la libera circulaţie în Spania pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 23 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 45/1997 fiind astfel aplicate dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 171 din 16 februarie 2007 a respins cererea ca nefondată.
Pentru a adopta această soluţie instanţa a reţinut că, urmare a dobândirii de către România a calităţii de stat membru al Uniunii Europene, toţi cetăţenii români au dobândit şi calitatea de cetăţeni ai Uniunii Europene, având dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili în mod liber reşedinţa pe teritoriul statelor membre.
Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulaţiei a persoanelor nu a fost transpus în dreptul intern român, iar acordurile de readmisie, cum este cel în speţă, nefiind conforme cu dreptul comunitar, în prezent nu mai pot fi aplicate, având în vedere că împrejurările în care au fost încheiate nu au rămas aceleaşi.
În urma aderării, România are obligaţia de a nu încălca dreptul comunitar( orice act normativ ce face parte din dreptul comunitar, indiferent dacă acesta este regulament, directivă sau decizie), în privinţa dreptului la liberă circulaţie fiind aplicabilă, după data aderării, Directiva 2004/38/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 care prevede că expulzarea sau restrângerea dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean al Uniunii se poate dispune numai în situaţii limitativ arătate, mult mai restrictive decât cele prevăzute de Legea nr. 248/2005.
Cum Legea nr. 248/2005 nu a fost modificată prin dispoziţii conforme cu cele ale Directivei 2004/38/C.E. faţă de prioritatea dreptului comunitar şi de cele stabilite de jurisprudenţa comunitară, instanţa a apreciat că nu poate face aplicarea dispoziţiilor ei, acţiunea fiind nefondată.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 138/A din 26 aprilie 2007 a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii cu consecinţa restrângerii dreptului pârâtului P.C.T. la libera circulaţie pe teritoriul Spaniei pe o perioadă de 6 luni.
În esenţă, instanţa a reţinut că în conformitate cu pct. 1 alin. (2) din anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, România poate aplica măsurile de drept intern sau cele care rezultă din acordurile bilaterale ce reglementează accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din fiecare stat membru al Uniunii Europene, până la expirarea unei perioade de 5 ani de la data aderării.
Prin alin. (9) al anexei VII la Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pentru o perioadă de 2 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea Directivei 2004/38 în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2), inaplicabilă în cauză.
S-a mai reţinut că prin Directiva nr. 2004/38 nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru cetăţenii lor, aspect ce se desprinde din cuprinsul art. 3, care prevede că directiva se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
În raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, instanţa de apel era obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ţinută de a aplica în litera lor doar dispoziţiile legii interne, în speţă Legea nr. 248/2005.
Consecinţa directă a aderării României la Uniunea Europeană este aceea că este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.
Atât legea internă cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, însă excepţiile de la această regulă, prevăzute de art. 38 lit. a) din legea nr. 248/2005 nu sunt conforme cu cele ale art. 27 din Directiva 2004/38/C.E.
Norma comunitară prevede doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor- afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice-, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a face nici o distincţie în ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Recursul este fondat.
La data pronunţării deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie, în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevantă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania, la data de 23 noiembrie 2006 „ pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/C.E.
Este adevărat că prin declaraţia depusă la fila 5 din dosarul primei instanţe, pârâtul a arătat că „a muncit la negru în domeniul construcţiilor" anterior returnării, însă nici acest motiv nu justifică soluţia adoptată de instanţa de apel.
Pe de o parte, nu s-a demonstrat că acesta a fost motivul expulzării pârâtului din Spania, iar pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului românilor la piaţa muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziţie prevăzute la pct. 1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului de liberă circulaţiei şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, ce poate fi exercitat şi în alt scop decât cel al desfăşurării unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul şi să modifice Decizia, în sensul revizuirii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei nr. 138/A din 26 aprilie 2007 a Curţii de Apel Clu, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva sentinţei civile nr. 171 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Maramureş ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 727/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5823/2007. Civil → |
|---|
