ICCJ. Decizia nr. 579/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 579.
Dosar nr. 31998/3/200.
Şedinţa publică din 18 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 14 august 2001 S.C.M. a solicitat Primăriei municipiului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 53 al imobilului situat în Bucureşti, în legătură cu care a pretins că a fost preluat abuziv de stat, de la mama unchiului său, în baza Decretului nr. 224/1951.
Întrucât unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) persoana îndreptăţită s-a adresat instanţei, prin acţiunea formulată la 22 septembrie 2006 solicitând obligarea pârâtei de a emite o dispoziţie prin care să răspundă notificării, vizând acordarea uneia din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1349 din 23 octombrie 2006, a admis cererea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată, ca răspuns la notificarea formulată de reclamant la 14 august 2001, reţinând în esenţă că obligaţia impusă prin lege entităţii notificate, de a răspunde prin decizie sau dispoziţie motivată, trebuie adusă la îndeplinire, indiferent de natura răspunsului, respectiv de faptul aprobării sau respingerii cererii de restituire în natură sau prin echivalent, neexistând motive sau împrejurări care să justifice întârzierea cu peste patru ani a soluţionării notificării.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin Decizia nr. 4/A din 8 ianuarie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând că reclamantul este, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, creditorul obligaţiei de soluţionare a notificării în termenul de 60 de zile instituit prin acest act normativ, în virtutea art. 1073 C. civ., având dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei în timp ce apelanta pârâtă este ţinută să se pronunţe asupra cererii de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilului, indiferent de natura soluţiei.
În cauză a declarat recurs în termen legal Municipiul Bucureşti, prin Primarul General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine în esenţă că notificarea nu a fost soluţionată întrucât reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor din Normele Metodologice (pct. 23.1 al HG nr. 498/2003) care fac vorbire de necesitatea existenţei alături de notificare şi actele doveditoare, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte dovezi în sprijinul solicitării de acordare a măsurilor reparatorii.
Or, în speţă, se mai arată, reclamantul nu a învederat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada unei astfel de precizări, context în care solicitarea de a emite notificarea, este prematură.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Cazul dedus recursului de faţă, pune în discuţie ipoteza clasică, nereglementată dealtfel de legiuitor, în care lipseşte răspunsul entităţii investită cu soluţionarea notificării, lipsă care, în speţă, se datorează, fără putinţă de tăgadă, conduitei imputabile a acesteia.
Astfel, este de necontestat că reclamantul a declanşat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a întreprins demersul prevăzut de art. 21 alin. (1) din acest act normativ, în redactarea anterioară republicării, notificând la data de 14 august 2001 Primăria Municipiului Bucureşti, căreia i-a solicitat restituirea în natură sau stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 53 al imobilului din Bucureşti.
Din actele cauzei rezultă că, alăturat notificării, persoana îndreptăţită a depus şi actele ce atestă calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar al imobilului precum şi alte acte de proprietate în copii certificate şi legalizate iar prin adresa din 15 septembrie 2005, a precizat că nu mai deţine alte documente care să vină în sprijinul cererii sale privind stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, manifestându-şi totodată nemulţumirea pentru tergiversarea soluţionării notificării.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 23 alin. (1), în redactarea anterioară republicării] în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din ambele texte, rezultă deci fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În speţă, de la data formulării notificării şi până la iniţierea demersului judiciar au trecut mai mult de 5 ani, interval în care reclamantul a revenit cu solicitarea de a i se acorda una din măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Critica vizând nerespectarea cerinţelor pct. 23.1 din HG nr. 498/2003, este neavenită în contextul în care reclamantul a făcut dovada că prin adresa din 15 septembrie 2005 a menţionat explicit că nu mai deţine alte acte doveditoare ale pretenţiilor formulate pe calea notificării (f.9, dosar 31998/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a).
Or, nici după depunerea acestei precizări, pârâtul nu a dat curs cererii şi nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de lege, lăsând să mai treacă încă 1 an, până la data introducerii acţiunii, fără a da vreun răspuns.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 4 A din 8 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4272/2007. Civil. Granituire. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 2554/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
