ICCJ. Decizia nr. 5857/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5857
Dosar nr. 958/42/2007
Şedinţa publică din 15 octombrie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 30 mai 2006, reclamantul I.M. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Titu anularea dispoziţiei nr. 13 din 16 februarie 2006 emisă de aceasta.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006 a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a unor bunuri deţinute de bunica sa (şi anume un teren intravilan de 25 ha, 5000 mp teren reprezentând curtea conacului ce constituia locuinţa familiei, gard din lemn de circa 300 ml, două porţi duble, 4 căruţe pentru boi, şaretă, o maşină de tocat sfeclă, 2 pluguri cu o brazdă, o grapă de fier, un cultivator, 6 fiare plug pentru tractor, 5 fiare plug mic, o batoză mică, 2 tractoare „FORDSON" şi un tractor „CATERPILAR"), întrucât aceste bunuri au fost luate fără drept prin Decretul nr. 187/1945 şi nr. 83/1949.
Pârâta a formulat întâmpinare în care arată că notificarea formulată este tardivă şi că bunurile solicitate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat (în raport de sentinţa civilă nr. 494/2005 a Tribunalului Dâmboviţa).
Prin sentinţa civilă nr. 1648 din 15 decembrie 2006 Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea, cu motivarea că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării a fost depăşit, în condiţiile în care contestatorul a depus notificare la 16 februarie 2006, iar termenul limită până la care se putea depune a fost 14 februarie 2002.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta a fost respinsă cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ., întrucât în hotărârile în baza cărora s-a susţinut această excepţie pârâta nu a avut calitate de parte şi nu există identitate de obiect între cele două cereri ce au întemeiat procesele în discuţie.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că în mod greşit i s-a respins cererea cu motivarea că nu a fost făcută în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat, soluţia pronunţată încălcând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a normelor de aplicare.
În raport de Decizia nr. 1411/2005, a Curţii de Ploieşti, s-a susţinut, notificarea nr. 13 din 16 februarie 2006 este depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, atunci când persoanei îndreptăţite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1), curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a respectivei hotărâri.
Or, în cauza de faţă, data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei civile nr. 1411/2005 este data de la care curge termenul pentru depunerea notificării.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 315 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
S-a reţinut în considerentele deciziei că prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 impun persoanei îndreptăţite să transmită notificarea, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de acest act normativ, înăuntrul unui anumit termen (iniţial, de 6 luni, prelungit ulterior de 2 ori, cu câte 3 luni) care s-a împlinit la 14 februarie 2002.
Potrivit dispoziţiilor legale, nerespectarea termenului de transmitere a notificării este sancţionată cu pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a apreciat că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că momentul de la care ar curge termenul de depunere a notificării ar fi cel al rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 1411 din 14 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, având în vedere că acesta nu se regăseşte în situaţia reglementată de art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul litigiului nu l-a reprezentat anularea actelor de înstrăinare (astfel cum rezultă din art. 45).
În plus, Decizia menţionată nu conţine soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului, având în vedere că prin aceasta a fost admisă acţiunea, fiind obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 845 milioane lei, reprezentând contravaloarea casei, pentru a influenţa asupra momentului de transmitere a notificării.
Referitor la terenul intravilan, s-a constatat că acesta nu intra oricum sub incidenţa Legii nr. 10/2001, întrucât situaţia sa juridică a fost reglementată de legile fondului funciar (fiind emise asupra acestuia titluri de proprietate).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), ajungând la consecinţa eronată că notificarea a fost tardiv formulată.
În felul acesta, au fost nesocotite prevederile exprese ale art. 46 alin. (3) din actul normativ menţionat, potrivit cărora, în cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
Considerentul instanţei de apel potrivit căruia prin respectiva hotărâre nu a fost respinsă acţiunea în revendicare (fiind, de fapt, obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea casei) este eronat, având în vedere că rezultă implicit, caracterul nefavorabil al soluţiei privind terenul (care nu a fost restituit în natură şi nici nu s-au acordat despăgubiri).
- Instanţa a adăugat în mod nepermis dispoziţiilor legale, atunci când a apreciat că transmiterea notificării în condiţiile art. 46 alin. (3) depinde de anularea actelor de înstrăinare conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a apreciat eronat că pentru terenul asupra căruia s-au aflat construcţiile ar fi fost emis titlu de proprietate conform legilor fondului funciar, întrucât în realitate, acesta nu a făcut obiect al reconstituirii.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect instanţele au apreciat asupra depăşirii termenului legal înăuntrul căruia putea fi transmisă notificare şi că recurentului i-a fost reconstituită suprafaţa de teren în limita maximă de 50 ha, reglementată de legile fondului funciar.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Apreciind că transmiterea notificării de către reclamant la 6 februarie 2006 s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că aceasta este de natură să atragă decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale [art. 21 alin. (5)], instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a normelor de drept material la situaţia de fapt relevată de probe.
Susţinerea recurentului conform căreia termenul de trimitere a notificării trebuia determinat conform art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, de la rămânerea irevocabilă a deciziei nr. 1411 din 14 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti), nu poate fi primită.
Potrivit deciziei menţionate, a fost validată (prin respingerea recursului), soluţia conţinută în Decizia instanţei de apel (respectiv, Decizia nr. 1496 din 10 mai 2004 a Curţii de Apel Ploieşti), prin care, evocându-se fondul, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului I.M. şi obligat Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească acestuia suma de 843.130.000 lei (reprezentând contravaloarea casei şi a anexelor). Totodată, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea privind restituirea unor bunuri mobile şi ca neîntemeiată, acţiunea în revendicarea terenului.
Cu privire la pretenţia reclamantului asupra terenului, considerentele care au justificat soluţia de respingere face referire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de 50 ha, în condiţiile art. 3 din Legea 1/2000, cu referire la art. 9 din Legea nr. 18/1991.
Rezultă că motivul determinant al respingerii acţiunii privitoare la teren a constat în aceea că reclamantul îşi valorificase deja dreptul, până la limita maximă admisă, în procedura specială a legilor fondului funciar.
Or, pentru a fi aplicabilă dispoziţia art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocată de către reclamantul-recurent (ca fiind de natură să deplaseze momentul de la carte începe să curgă termenul de transmitere a notificării) este necesar ca „persoanei îndreptăţite să i se fi respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului", situaţie în care termenul reglementat de art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.
Ca atare, trebuie să fie vorba de un imobil care să cadă în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, domeniul acesteia excluzându-l pe cel de aplicaţie a legilor fondului funciar (conform art. 8).
Recurentul însuşi a menţionat că suprafaţa de teren ce a constituit obiect al notificării a fost inclusă în terenul reconstituit deja, obiecţiile sale purtând asupra amplasamentului imobilului.
În consecinţă, se constată că hotărârea care s-a pronunţat asupra acţiunii în revendicare a reclamantului nu poate marca momentul de la care să înceapă a curge termenul de comunicare a notificării.
Aceasta întrucât, pe de o parte, hotărârea constată cu efecte declarative, că dreptul de proprietate al reclamantului s-a realizat, prin valorificarea lui în cadrul normativ existent, în limita maximă admisă de lege. Pe de altă parte, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte posibilitatea transmiterii notificărilor cu privire la imobile ce intră în sfera de reglementare a legii, atunci când au fost pronunţate soluţii nefavorabile în acţiuni având ca obiect astfel de bunuri.
Pentru aceste considerente (care vin să suplinească, în parte, argumentele instanţelor fondului), urmează să se constate caracterul neîntemeiat al criticilor formulate.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada incidenţei la speţă a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că transmiterea notificării la 16 februarie 2006, s-a realizat într-adevăr, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), astfel încât criticile de nelegalitate nu pot fi primite.
În consecinţă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I.M. împotriva deciziei nr. 315 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5968/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5773/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
