ICCJ. Decizia nr. 602/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 602.
Dosar nr. 986/1/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 290 din 1 martie 2006, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pe pârât să plătească reclamantului 15.000 Euro (în echivalent în lei) reprezentând daune morale; a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale, ca neîntemeiat; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii civile a statului faţă de reclamant, întrucât acesta a fost arestat pe nedrept în perioada 7 aprilie 2003-1 august 2003, dovadă că prin sentinţa penală nr. 1469/2004, pronunţată de Judecătoria Bacău, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1004/A/2004 a Tribunalului Bacău şi Decizia penală nr. 40/2005 a Curţii de Apel Bacău, s-a dispus achitarea sa pe motiv că faptele pentru care a fost cercetat şi arestat nu au fost săvârşite de el.
În aprecierea cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, tribunalul a avut în vedere consecinţele negative pe plan psihic ce au decurs din cercetarea şi arestarea pentru o infracţiune referitoare la viaţa sexuală, martorii audiaţi în cauză declarând că reclamantul a fost supus unei campanii agresive de presă, anchetele desfăşurate au dus la o deteriorare a vieţii de familie a reclamantului, concubina acestuia, cu care are doi copii, având două tentative de suicid; imaginea reclamantului şi a familiei sale în comunitate a avut de suferit, iar starea psihică a reclamantului s-a deteriorat în timpul detenţiei, având în vedere şi tratamentul la care a fost supus din partea celorlalţi deţinuţi.
La aprecierea consecinţelor negative suportate în plan psihic de reclamant, tribunalul a avut în vedere şi perioada considerabilă de timp pe parcursul căreia s-au desfăşurat cercetarea şi judecarea cauzei, 1998–2004, apreciind că intensitatea cu care au fost percepute consecinţele negative asupra valorilor morale lezate, dreptul la propria imagine, dreptul la o viaţă de familie, dreptul la libertate, este în strânsă legătură cu această perioadă.
Sub aspectul daunelor materiale solicitate, s-a apreciat că acestea nu au suport probator: reclamantul nu a probat existenţa unor contracte de muncă în Germania care să fie întrerupte din cauza anchetei; contractul de muncă din România a încetat la 12 august 2002 în baza art. 129 C. muncii; înstrăinarea autoturismului s-a realizat în anul 2005; nu s-a probat înstrăinarea apartamentului de către mama reclamantului, sub preţul pieţii; nici alte cheltuieli ocazionate de prisos nu au fost dovedite; chitanţa reprezentând onorariu apărător nr. 2877759 din 6 august 2004 nu poate fi inclusă în daunele materiale, deoarece poartă doar menţiunea „onorariu apărător", fără a fi precizată cauza pentru care această chitanţă a fost eliberată.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel ambele părţi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 249 din 30 noiembrie 2006, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Suma solicitată de reclamant cu titlu de daune materiale nu a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, suma evidenţiată în raportul de expertiză efectuat în apel a avut în vedere locul de muncă pe care l-a avut reclamantul până la data de 12 august 2002, susţinerile privind existenţa altor contracte de muncă şi celelalte aspecte invocate cu privire la daunele materiale nu au fost dovedite în nici un mod.
Criticile privind nulitatea hotărârii primei instanţe decurgând din neformularea de concluzii scrise, nemotivarea hotărârii şi neanalizarea acţiunii raportat la prevederile art. 998 şi art. 1084 C. civ. sunt neîntemeiate, având în vedere prevederile art. 260 C. proc. civ., precum şi faptul că, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei, prima instanţă a avut în vedere şi a analizat toate capetele de cerere deduse judecăţii.
Referitor la cuantumul daunelor morale, prima instanţă a făcut o apreciere corectă, cuantumul stabilit asigurând o justă şi echilibrată reparare a prejudiciului moral suferit, având în vedere consecinţele ce au decurs din cercetarea şi arestarea reclamantului.
Nici critica apelantului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău vizând nerespectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu este întemeiată, deoarece prevederile art. 504 C. proc. pen. sunt în concordanţă cu cele ale art. 5 din Convenţie, iar cererea reclamantului de acordare a daunelor morale se circumscrie, prin suportul probator al cauzei, prevederilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârât şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
I. Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1) Minuta redactată de curtea de apel este lovită de nulitate, întrucât nu este trecută pe ultima încheiere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 105 din HCSM nr. 387/2007; nulitatea minutei determină şi nulitatea hotărârii.
2) Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celor trei motive de nulitate a sentinţei de fond, invocate prin cererea de apel, decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 146 şi art. 261 pct.5 C. proc. civ.
Conform art. 146 C. proc. civ., trebuia reţinută nulitatea sentinţei de fond, întrucât aceasta a fost pronunţată fără ca părţile să depună concluzii scrise în termenul de amânare a pronunţării, acordat în acest scop de instanţă.
De asemenea, nulitatea sentinţei de fond trebuia reţinută şi faţă de încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 raportat la art. 129 alin. (4) C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu şi-a motivat în drept hotărârea cu trimitere expresă la dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., care stabilesc principiile ce stau la baza instituţiei reparării pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept, reglementată de art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi nici în fapt, pe aspectul daunelor morale, limitându-se la acordarea cu acest titlu, prin dispozitivul hotărârii, a sumei de 15.000 Euro, fără ca în considerente să stabilească existenţa acestei sume şi motivele pentru care suma solicitată prin acţiune, de 500.000 Euro, nu a fost acordată.
3) Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte fondul cauzei.
a) Deşi instanţa de apel a reţinut corect perioada arestării nelegale ca fiind cuprinsă între 7 aprilie 2003 şi 1 august 2003, ceea ce reprezintă un număr de 117 zile, totuşi a menţinut soluţia primei instanţe pe aspectul cuantumului daunelor morale, în condiţiile în care acest cuantum a fost stabilit în funcţie de un număr greşit de zile de arest şi anume 113.
Menţinerea cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 Euro este nelegală şi pentru că nu are în vedere lezarea onoarei şi reputaţiei victimei, impactul asupra familiei, asupra colectivităţii, cu efecte ce se resimt în timp.
b) Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul menţinerii soluţiei fondului de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. cu cele ale art. 998 şi urm. C. civ., precum şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa trebuia să acorde daune materiale în cuantum de 36.185 RON.
II. Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea hotărârii atacate pe aspectul acordării daunelor morale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-pârât a susţinut, în principal, că reclamantul nu era îndreptăţit la acordarea daunelor morale întrucât, faţă de condiţiile în care s-a dispus arestarea sa, această măsură nu a avut un caracter nelegal, la momentul arestării existând indicii şi motive verosimile referitoare la săvârşirea infracţiunii de viol de către reclamant; aşa fiind, prin admiterea pretenţiilor reclamantului, instanţa a ignorat prevederile legislaţiei Europene în materie, respectiv art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, precum şi jurisprudenţa CEDO în materie.
În subsidiar, recurentul-pârât a contestat cuantumul daunelor morale, fixat de instanţele anterioare la 15.000 Euro, susţinând că această sumă este disproporţionat de mare atât faţă de perioada de detenţie, cât şi faţă de măsura în care au fost dovedite aspectele legate de viaţa de familie, de înrăutăţirea stării de sănătate a reclamantului şi a familiei sale şi de legătura de cauzalitate în care s-a desfăşurat cercetarea penală a reclamantului.
III. Recurentul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a criticat hotărârea atacată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
Despăgubirile acordate reclamantului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul arestării preventive a reclamantului existau probe suficiente care să creeze o bănuială legitimă, plauzibilă şi verosimilă privind comiterea de către acesta a infracţiunii de viol; or, în accepţiunea art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, privarea de liberate este legitimă atunci când există motive verosimile de a se bănui că persoana privată de libertate a săvârşit o faptă încriminată de normele penale.
A admite automat că orice persoană arestată în cursul urmăririi penale şi ulterior achitată a fost arestată nelegal reprezintă o interpretare eronată a normelor în materie, contrară nu numai scopului legii şi instituţiei arestării preventive, ci şi jurisprudenţei CEDO în materie, instanţa Europeană statuând că faptele care au dat naştere la bănuielile legitime ce au determinat arestarea nu trebuie să conducă în mod necesar la o soluţie de condamnare, absenţa condamnării nepresupunând că o privare de libertate este nelegală.
În cauza penală privindu-l pe reclamant, arestarea preventivă nu a fost revocată pe motive de nelegalitate, iar soluţia de achitare a fost adoptată cu o opinie separată în sensul condamnării.
Probele existente la momentul arestării şi modul în care a fost adoptată soluţia de achitare conduc la concluzia că arestarea a avut la bază probe şi indicii temeinice în sensul art. 148 C. proc. pen. şi art. 5 din CEDO.
De asemenea, nu s-a probat de către reclamant încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, cauza în care a fost cercetat, arestat şi judecat fiind o cauză complexă, instrumentată pe parcursul mai multor ani datorită unor dificultăţi în audierea martorilor, ceea ce nu constituie o culpă a autorităţii, de natură a conduce la naşterea dreptului la despăgubiri.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1) Este adevărat că minuta din apel nu a fost consemnată pe ultima încheiere de şedinţă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 105 din HCSM nr. 387/2005.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea minutei şi a hotărârii, ca act subsecvent, deoarece condiţia vătămării procesuale cauzate părţii, impusă de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru anularea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, nu este întrunită în speţă.
Cât timp minuta, ca rezultat al deliberării judecătorilor, se regăseşte în dosarul de apel (fila 79), faptul că aceasta a fost consemnată pe o altă încheiere de şedinţă decât pe ultima nu este de natură să pricinuiască vreo vătămare procesuală recurentului-reclamant.
Aşa fiind, cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care este subordonat îndeplinirii condiţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu este operant în speţă.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel s-a pronunţat asupra criticilor vizând nulitatea sentinţei de fond, ce ar decurge din încălcarea dispoziţiilor art. 146 şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că susţinerile privind nulitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, motivat de neformularea de concluzii scrise, nemotivarea hotărârii şi neanalizarea acţiunii raportat la prevederile art. 998 şi art. 1084 C. civ. sunt neîntemeiate, având în vedere prevederile art. 260 C. proc. civ., precum şi considerentele sentinţei de fond, din care rezultă că prima instanţă a analizat toate capetele de cerere deduse judecăţii.
Nu se poate, deci, imputa instanţei de apel nerespectarea limitelor legalei sale învestiri prin neanalizarea criticilor din apelul reclamantului, relative la nulitatea sentinţei de fond, ceea ce face inoperant în speţă cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Deşi sumar, instanţa de apel şi-a motivat soluţia de neprimire a criticilor relative la nulitatea sentinţei de fond, iar această soluţie este legală prin raportare la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează condiţiile de declarare a nulităţii actelor de procedură, astfel încât Decizia atacată nu este susceptibilă de reformare nici din perspectiva cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Suplinind motivarea instanţei de apel, urmează a se reţine că, într-adevăr, nici unul din motivele invocate de reclamant nu justifică nulitatea sentinţei.
Astfel, deşi art. 146 C. proc. civ. prevede că părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise ale susţinerilor lor verbale, art. 260 C. proc. civ. nu condiţionează pronunţarea hotărârii la termenul la care aceasta a fost amânată de depunerea concluziilor scrise.
De aceea, nu se poate susţine că pronunţarea sentinţei de fond în absenţa concluziilor scrise ale părţilor ar nerespecta formele legale în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., spre a fi operantă sancţiunea nulităţii acestui act de procedură.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea obligă instanţa la motivarea în fapt şi în drept a hotărârii pronunţate, numai că sentinţa de fond nu încalcă o atare obligaţie, fiind motivată în fapt şi în drept, după cum rezultă din considerentele sale.
Împrejurarea că la baza instituţiei reparării pagubelor în cazul condamnării sau arestării pe nedrept stau principiile răspunderii civile delictuale, stabilite prin art. 998 şi urm. C. civ., nu obliga instanţa de fond ca în motivarea hotărârii pronunţate să facă trimitere expresă la dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., fiind suficientă indicarea temeiului special al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi anume art. 504 şi urm. C. proc. pen., aşa cum corect a procedat prima instanţă, căreia nu i se poate, deci, imputa nemotivarea în drept a hotărârii pronunţate.
Pe de altă parte, primei instanţe nu i se poate imputa nici nemotivarea în fapt pe aspectul daunelor morale, suma acordată cu acest titlu prin dispozitivul hotărârii, mai mică decât cea solicitată de reclamant prin acţiune, fiind justificată în considerente prin indicarea criteriilor avute în vederea la dozarea daunelor morale, cu referire la probele administrate în cauză.
Rezultă că sentinţa de fond nu este un act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel că nefiind îndeplinită una din condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu putea fi declarată nulă.
3) Nici pe fondul cauzei, hotărârea instanţei de apel nu este nelegală, cu consecinţa că nici din acest punct de vedere nu poate fi reţinută incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
a) Perioada arestării reclamantului a fost corect reţinută atât în apel, cât şi în fond ca fiind cuprinsă între 7 aprilie 2003 – 1 august 2003.
Numărul de 113 zile de arest în loc de 117 apare consemnat în considerentele sentinţei de fond în partea în care s-au redat motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, reprezentând o reluare fidelă a numărului de zile de arest indicat de reclamant în cererea de chemare în judecată (fila 1 dosar fond, paragraful 3 din expunerea de motive).
În partea de considerente a sentinţei, care reprezintă motivarea propriu-zisă a instanţei, perioada arestării reclamantului este menţionată corect ca fiind 7 aprilie 2003 – 1 august 2003 [fila 2 alin. (5) din sentinţă] şi în funcţie de aceasta s-a stabilit de instanţă cuantumul daunelor morale.
În ce priveşte dozarea daunelor morale, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate reproşa instanţei de apel că a efectuat această operaţiune fără a avea în vedere lezarea onoarei şi reputaţiei reclamantului, impactul cercetării şi arestării acestuia asupra familiei sale şi a colectivităţii, cu efecte ce se resimt în timp.
Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a menţinut cuantumul daunelor morale stabilite la fond, apreciind că acesta „asigură o justă şi echilibrată reparare a prejudiciului moral suferit, având în vedere consecinţele ce au decurs din cercetarea şi arestarea reclamantului".
În suplinirea motivării deciziei din apel urmează a se avea în vedere argumentele folosite de instanţa de fond în justificarea daunelor morale acordate, argumente prin care s-au individualizat în concret, pe baza probatoriului administrat în cauză, atât consecinţele negative pe plan psihic ce au decurs din cercetarea şi arestarea reclamantului pentru o infracţiune referitoare la viaţa sexuală, respectiv lezarea dreptului la propria imagine, a dreptului la o viaţă de familie şi a dreptului la libertate, cât şi intensitatea cu care au fost percepute aceste consecinţe de către reclamant raportat la durata cercetării şi privării sale de libertate şi la situaţia sa socială concretă.
Consecinţele negative suportate de reclamant, importanţa valorilor morale lezate, dreptul la propria imagine, dreptul la o viaţă de familie, dreptul la libertate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant, stabilită în funcţie de durata cercetării şi arestării, cercetarea penală şi judecata s-au desfăşurat între anii 1998 şi 2004, iar arestarea a durat 117 zile, şi de situaţia sa socială concretă, deteriorarea vieţii de familie, afectarea propriei reputaţii şi a familiei sale în comunitate, justifică pe deplin cuantumul de 15.000 Euro al daunelor morale, fixat la fond şi menţinut în apel.
Această sumă de bani respectă principiul proporţionalităţii daunelor morale acordate cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de recurentul-reclamant prin cercetarea şi privarea sa nelegală de libertate, fiind stabilită în mod legal în urma unei corecte evaluări a criteriilor obiective prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.; ea nu poate fi apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu pe care trebuie să îl aibă daunele morale şi nici ca insuficientă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de recurentul-reclamant, ci reprezintă atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele îndurate ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.
Recurentul-reclamant a contestat şi legalitatea soluţiei de respingere a cererii sale de daune materiale, susţinând că în raport de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., instanţa trebuia să îi acorde cu acest titlu suma din expertiză şi anume 36.185 RON.
Conform raportului de expertiză administrat în apel (filele 67-71 dosar apel), suma de 36.185 RON reprezintă cuantumul veniturilor salariale pe care le-ar fi încasat reclamantul de la data pierderii locului de muncă, 12 august 2002 şi până la achitarea sa în procesul penal, prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv ianuarie 2005.
Din verificarea cărţii de muncă a recurentului-reclamant, depusă în copie la filele 53-56 din dosarul de fond, rezultă că încetarea activităţii acestuia la data de 12 august 2002 a intervenit în baza art. 129 C. muncii, la expirarea termenului contractului de muncă, astfel că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat de recurentul-reclamant prin pierderea locului de muncă la 12 august 2002, cuantificat prin expertiză la suma de 36.185 RON şi cercetarea penală desfăşurată împotriva sa, în cursul căreia a fost arestat în perioada 7 aprilie 2003–1 august 2003, care se pretinde a fi cauza acestui prejudiciu.
În absenţa legăturii de cauzalitate menţionate, care este un element al răspunderii civile delictuale, statul nu putea fi obligat la despăgubiri materiale faţă de reclamant în limita sumei pretinse în recurs, de 36.185 RON; din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel, prin care s-a confirmat soluţia fondului de respingere a cererii reclamantului de daune materiale, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul reclamantului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtului.
În cadrul acestui recurs s-a contestat că arestarea reclamantului ar avea caracter nelegal, susţinându-se pe această idee că reclamantului nu-i puteau fi acordate în cauză daune morale.
Atâta timp cât arestarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte pentru care a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, motivul achitării fiind acela că faptele nu au fost săvârşite de inculpat, privarea de libertate la care a fost supus reclamantul are caracter nelegal şi ea naşte dreptul acestuia la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, caracterul nelegal al privării de libertate poate să rezulte şi dintr-o hotărâre definitivă de achitare, condiţie îndeplinită în speţă, unde s-a făcut dovada că prin sentinţa penală nr. 1469/2004, pronunţată de Judecătoria Bacău, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac, s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea reclamantului.
În contextul în care achitarea reclamantului s-a dispus pentru că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârşite de el, nu se poate admite că ar fi existat motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune, care să justifice legalitatea privării de libertate la care a fost supus, cum greşit a invocat recurentul-pârât cu trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inaplicabile în speţă.
Nici critica subsidiară privind greşita stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamantului nu este fondată.
Este de netăgăduit că orice privare nelegală de libertate produce celui în cauză suferinţe în plan fizic şi psihic, că această măsură lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găseşte într-o asemenea situaţie, a suferit un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensaţii materiale sub formă de daune morale.
Deşi daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, nu se poate susţine că suma de 15.000 Euro, acordată reclamantului cu acest titlu, nu ar reflecta dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat ca urmare a cercetării şi arestării sale nelegale, respectiv că ar fi disproporţionat de mare faţă de traumele suportate din această cauză.
Intensitatea traumelor suportate de reclamant a fost stabilită corect de instanţe în raport de durata cercetării şi arestării reclamantului, 6 ani, respectiv 117 zile, precum şi de situaţia sa socială concretă, era o persoană respectată în comunitate, avea familie şi copii, iar în urma cercetării pentru o infracţiune referitoare la viaţa sexuală credibilitatea i-a fost serios afectată, fiind supus unui campanii agresive de presă şi invectivelor din partea cunoscuţilor, stare care s-a răsfrânt şi asupra familiei, concubina reclamantului, cu care are doi copii, având două tentative de suicid.
Faţă de această situaţie de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare şi care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., cuantificarea daunelor morale la suma de 15.000 Euro apare ca fiind rezultatul aplicării corecte a criteriilor obiective prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (19 C. proc. pen., neimpunându-se diminuarea acestei sume.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău:
Acest recurs este structurat în fapt pe două critici, neîncadrarea despăgubirilor acordate reclamantului în ipotezele reglementate de art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 din CEDO, respectiv nedovedirea de către reclamant a încălcării, în cursul procesului penal, a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.
Prima critică nu este fondată.
În cauză, dreptul la despăgubiri a fost recunoscut reclamantului faţă de achitarea sa într-un proces penal prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a stabilit că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârşite de el, proces în cursul căruia a fost supus şi unei privări de libertate, prin arestarea pe o perioadă de 117 zile.
Contrar susţinerilor recurentului, această situaţie de fapt se încadrează în ipoteza erorilor judiciare care dau dreptul la repararea pagubei pe care au generat-o, reglementate de normele naţionale, art. 504 C. proc. pen., care sunt în deplină concordanţă cu cele Europene în materie, art. 5 CEDO.
Astfel, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. consacră dreptul la reparaţie al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Complementar alin. (2), în alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. sunt enumerate ipotezele care valorează cazuri de privare de libertate ori de restrângere a libertăţii în mod nelegal, printre care figurează şi existenţa unei hotărâri definitive de achitare.
Fiind achitat prin hotărâre penală definitivă şi arestat în cursul procesului penal finalizat cu această hotărâre, reclamantul se regăseşte exact în ipoteza textelor legale susmenţionate, ceea ce îi conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei suferite ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.
Susţinerea recurentului în sensul că măsura arestării reclamantului ar avea caracter legal în sensul art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO, întrucât la momentul luării ei existau probe suficiente care să creeze o bănuială legitimă, plauzibilă şi verosimilă că a săvârşit o infracţiune, nu poate fi primită, pentru că nevinovăţia reclamantului, dovedită prin hotărârea definitivă de achitare, care a stabilit că faptele pentru care a fost cercetat nu au fost săvârşite de el, exclude ideea existenţei, la momentul luării măsurii arestării, a unor motive verosimile de natură a naşte bănuiala că a săvârşit o infracţiune, motive care în sensul normei Europene invocate de recurent ar justifica legalitatea unei privări de libertate.
În ceea ce priveşte critica vizând nedovedirea de către reclamant a încălcării dreptului la un proces echitabil, respectiv a condiţiilor art. 6 din CEDO, aceasta nu se impune a fi analizată, deoarece reclamantul nu şi-a întemeiat pretenţiile pe încălcarea dreptului la un proces echitabil, ci pe privarea nelegală de libertate.
Având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu este fondat şi îl va respinge în consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.E. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bacău, precum şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6025/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6017/2007. Civil → |
|---|
