ICCJ. Decizia nr. 6291/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6291
Dosar nr. 6828/111/200.
Şedinţa publică din 3 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 1 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtei C.A. la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Franţa la data de 29 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin HG nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a), şi ale art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 189/c din 13 februarie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei nr. 106/A din 17 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, limitarea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor români se poate face numai cu respectarea reglementărilor comunitare în materie, respectiv a Directivei nr. 38/2004 şi a Regulamentului nr. 1612/1968, iar potrivit art. 1 al Directivei dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre poate fi restrâns doar pentru motive de ordine publică, siguranţă publică, sau sănătate publică, în cauză nefiind întrunite cerinţele menţionate.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, formulând critici încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta reiterează situaţia de fapt – returnarea pârâtei din Franţa la data de 29 iunie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, arată că autorităţile române nu pot cenzura măsura returnării, susţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care se circumscriu situaţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se mai reţine că, prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, România a negociat la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor o perioadă de tranziţie (Anexa VII a Tratatului) de doi ani după data aderării, în cadrul căreia poate continua să aplice măsuri de restricţie privind accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din statele membre ale Uniunii Europene.
Recursul este nefondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit la punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Franţa „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză.
Pe de o parte, nu s-a susţinut şi demonstrat că motivul expulzării pârâtei din Franţa l-a constituit desfăşurarea unor activităţi lucrative „ilegale" pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului românilor la piaţa muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziţie prevăzută la pct. 1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat şi în alt scop decât cel al desfăşurării unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 106/A din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6293/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6287/2007. Civil → |
|---|
