ICCJ. Decizia nr. 6299/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6299
Dosar nr. 302/109/200.
Şedinţa publică din 3 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtei D.F. la liberă circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 23 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 145/CA din 26 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte, potrivit deciziei civile nr. 226/A din 10 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că se impune ca situaţia de fapt a pârâtei se impune a fi examinată în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor cetăţeni români fiind garantat de art. 25 din Constituţia România, art. 18 din Tratatul CE şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Curtea de apel, în considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, a apreciat că este obligat să facă aplicarea efectului direct al Directivei, să constate că norma aplicabilă în litigiu este norma comunitară, respectiv art. 27 din Directiva menţionată, normă ce reglementează situaţii de excepţie cu privire la care reclamanta nu a făcut dovada incidenţei în cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
- Art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu condiţionează instituirea restricţiei dreptului la liberă circulaţie decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu şi de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea care nu pot fi cenzurate de autorităţile române.
- Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, ci trebuie realizat în concordanţă cu condiţiile impuse de legea naţională (Legea nr. 248/2005, cu privire la care Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901/2006, a stabilit că se circumscrie situaţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie) şi tratatele la care România a aderat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
- Art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ şi nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicate începând cu 1 ianuarie 2007.
Recursul este nefondat.
La data pronunţării sentinţei primei instanţe şi a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia la data de 23 noiembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 226/A din 10 mai 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6300/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6295/2007. Civil → |
|---|
