ICCJ. Decizia nr. 6692/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6692
Dosar nr. 2336/120/2007
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrară sub nr. 2335/120/2007 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantele D.A. şi R.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Târgovişte, anularea dispoziţiei nr. 3080 din 14 martie 2007 şi obligarea pârâtei să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil ce se află în deţinerea pârâtei, respectiv pentru terenul în suprafaţă de 597 mp.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 96/2001, autorii acestora au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea terenului situat în Municipiul Târgovişte.
Prin dispoziţia nr. 3986/2005 s-a admis cererea de acordare de despăgubiri băneşti; iar, ulterior, prin modificarea legii, s-a dat posibilitatea restituirii terenului în natură şi, înainte de soluţionarea cauzei prin care au contestat dispoziţia nr. 3986/2005, solicitând restituirea în natură a terenului liber în suprafaţă de 1038 mp, în mod nelegal, pârâta a emis dispoziţia nr. 3080 din 14 martie 2007, prin care a revocat prima dispoziţie pe motiv că nu există acte care să ateste deţinerea proprietăţii la momentul preluării, precum şi că nu există actul de preluare de către stat.
Însă, pârâta nu poate să le pretindă să aducă actul de proprietate al terenului, atâta timp cât aceasta nu a produs nicio probă care să ateste modul în care a intrat în posesia sa terenul în litigiu.
Au mai arătat reclamantele, că terenul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu, de către autorităţile comuniste.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1078 bis din 18 noiembrie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamante; a anulat, în parte, dispoziţia nr. 3080 din 14 martie 2007 privind punctul 2, şi a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 597 mp teren.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 3986/2005, pârâta a acordat măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, iar, ulterior, prin dispoziţia nr. 3080 din 14 martie 2007, pârâta a revocat dispoziţia nr. 3986/2005 şi a respins notificarea, deşi aceasta nu mai putea revoca dispoziţia respectivă, întrucât acest act administrativ a intrat în circuitul civil, producând efecte specifice dreptului civil, şi, ca urmare, revocarea dispoziţiei nu se mai putea realiza pe cale administrativă.
La data notificării şi la data emiterii dispoziţiei nr. 3986 din 10 iunie 2005, imobilul făcea parte din categoria celor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Odată cu modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului potrivit art. 16 din lege.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului de către stat s-a reţinut că atâta timp cât terenul se află în proprietatea pârâtei, iar acesta nu a putut produce nici un titlu de preluare a imobilului, aceasta a fost o preluare abuzivă de către stat.
Prin Decizia civilă nr. 103 din 28 martie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Târgovişte, prin primar, reţinând, în esenţă, următoarele.
Critica apelantei-pârâte prin care s-a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că revocarea dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul solicitat prin notificarea nr. 96/2001 nu se putea realiza pe cale administrativă este neîntemeiată, deoarece Legea nr. 10/2001 nu conţine nicio dispoziţie expresă privind dreptul unităţii deţinătoare de a revoca propria decizie sau dispoziţie, „ceea ce înseamnă că unitatea emitentă nu are calitatea de a-şi revoca măsura de aprobare a notificării".
Desfiinţarea deciziei sau dispoziţiei este posibilă, fie pe calea contestaţiei reglementată prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aflată la îndemâna persoanei solicitante, fie pe calea dreptului comun, aflată la îndemâna unităţii emitente în cadrul unei acţiuni în anulare, fie la îndemâna oricărei persoane interesate în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, ori a unei acţiuni petitorii ( revendicare ) sau posesorii.
Prevederea din art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu are caracter limitativ, de excepţie, întrucât şi dispoziţia prin care se recunoaşte un drept de creanţă reprezintă tot un drept de proprietate în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform „art. 1 din Protocolul la Convenţie".
Deciziile sau dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 au caracter dublu, de acte administrative şi acte civile, prin care se recunoaşte un drept de proprietate, ele putând fi contestate numai pe calea dreptului comun şi nu pe calea contenciosului administrativ, aceste acte având deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată, până la înscrierea în fals, iar despre declaraţiile şi susţinerile părţilor, până la proba contrarie.
În ceea ce priveşte critica prin care s-a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că reclamantele au făcut dovada calităţii de moştenitor şi că imobilul a aparţinut autorilor lor la momentul preluării, de asemenea, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece, potrivit actelor administrate în cauză, s-a reţinut că autorul reclamantelor, N.B., a dobândit terenul în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 847/1901, iar prin hotărârea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a III-a civilă, Jurnalul nr. 1709 din 23 februarie 1945, s-a dovedit că N.B. a avut ca succesor pe nepotul său, C.B., autorul reclamantelor.
S-a mai reţinut, că reclamantele au dovedit deţinerea neîntreruptă a proprietăţii de către autorul lor prin depunerea extrasului din Registrul matricol fiscal în care figurează proprietar, între anii 1952-1954, moştenitor B., iar din planurile cadastrale anexate adresei nr. 18131 din 12.09.2001 emisă de Primăria Târgovişte rezultă că „este menţionat în recenzarea din anul 1954, la parcelarea cadastrală nr. 2369, proprietar moştenitorul lui B.".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Târgovişte, criticând-o pentru neegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta Primăria municipiului Târgovişte a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată critica formulată de aceasta potrivit căreia instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că revocarea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii nu putea interveni pe cale administrativă, întrucât, în opinia sa, Legea nr. 10/2001 nu conţine nicio dispoziţie expresă privind dreptul unităţii deţinătoare de a revoca propria decizie sau dispoziţie.
Instanţa a reţinut, că în temeiul actului normativ precizat, desfiinţarea dispoziţiei este posibilă, fie pe calea contestaţiei reglementată prin art. 26 alin. (3) din lege, fie pe calea dreptului comun şi că dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 au caracter dublu, de acte administrative şi acte civile, prezentând modalităţile de încetare a actului civil, omiţând, însă, pe cele care fac ca un act administrativ să nu-şi mai producă efectele, respectiv anularea sau revocarea.
Or, legiuitorul a înţeles să instituie prin lege o singură excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative.
Astfel, textul legal menţionează că „după efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o", art. 25.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a conchis, că „per a contrario" se poate revoca o dispoziţie prin care s-au acordat măsuri reparatorii, despăgubiri sau a fost respinsă notificarea solicitanţilor.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitoare a reclamantelor, se arată că, într-adevăr, acestea au făcut dovada calităţii de moştenitor al autorului lor, defunctul N.B., depunând în acest sens Jurnalul nr. 1709/1945, însă, în ceea ce priveşte dovada că imobilul a aparţinut autorilor reclamanţilor, din niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că succesorul lui N.B., C.C., care a uzat de procedura prevăzută de art. 653 C. civ., ce reprezintă singura modalitate deschisă moştenitorului nesezinar pentru a dobândi averea defunctului, a intrat în proprietatea acesteia.
Procedura necontencioasă prevăzută de textul legal mai sus citat nu a adus atingere titlului în baza căruia P.N. deţinea imobilul situat în str. C. la data pronunţării Jurnalului nr. 1709/1945, care, ca şi certificatul de moştenitor, nu se constituie într-un act translativ de proprietate, ci are valoarea unui instrument probator al calităţii de moştenitor a numitului C.C.
S-a concluzionat, că proprietar al bunului la momentul preluării a fost numitul P.N., aşa cum rezultă din cererea şi actele numitei Z.N., care, în calitate de moştenitoare a acestuia, a solicitat acordarea de despăgubirii pentru acelaşi imobil.
Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă vizează aprecierea probatoriului administrat în cauză şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în actuala reglementare, nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs, sancţiunea fiind aceea a neprimirii şi analizării lor.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Dispoziţia contestată, nr. 3080 din 14 martie 2007, emisă de Primarul municipiului Târgovişte în temeiul Legii nr. 10/2001, este, în funcţie de emitentul acesteia, un act juridic administrativ.
În ceea ce priveşte revocarea acestor acte, al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, se constată că acest act normativ prevede posibilitatea revocării deciziilor/dispoziţiilor de restituire în natură, numai până la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, potrivit art. 25.7 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Articolul nr. 25 din HG nr. 250/2005 nu prevede posibilitatea revocării deciziilor sau dispoziţiilor prin care s-a dispus restituirea în echivalent, sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii sau prin acordarea de despăgubiri, pentru imobilele preluate abuziv, corespunzător valorii acestora, însă dispoziţiile/deciziile emise de către entităţile notificate în temeiul Legii nr. 10/2001 pot fi revocate până la data intrării în circuitul civil, iar în prezenta cauză, dispoziţia nr. 3986/2005 a fost comunicată şi contestată de persoanele îndreptăţite, revocarea dispunându-se în timp ce contestaţia se afla pe rolul instanţelor.
Faţă de cele reţinute, se constată că dispoziţia contestată, nr. 3080 din 14 martie 2007 emisă de Primarul municipiului Târgovişte, prin care a fost revocată dispoziţia anterioară intrată în circuitul civil, este nelegală.
Prin urmare, legal, prima instanţă prin hotărârea pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, a admis contestaţia şi a dispus anularea, în parte, a acestei decizii.
Aşa fiind, critica formulată de recurenta-pârâtă, potrivit căreia în mod greşit s-a reţinut că prin Legea nr. 10/2001 nu s-a reglementat decât o singură excepţie de la principiul revocabilităţii actelor administrative, este nefondată.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică ce vizează nelegalitatea deciziei recurate, întrucât intimatele-reclamante nu au făcut dovada cu acte a dreptului de proprietate al defunctului N.B., al cărui moştenitor a fost C.B.C., autorul acestora, este nefondată.
Astfel, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 847/1901 şi cu hotărârea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a III-a civilă, Jurnalul nr. 1709 din 23 februarie 1945, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor intimatelor, precum şi al deţinerii imobilului până în anul 1954 de către autorul lor, când la parcelarea cadastrală nr. 2369 apare ca proprietar „moştenitorul lui B.", în sensul art. 23.1 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit căruia prin acte doveditoare se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică ( act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizaţie şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea )".
Susţinerea recurentei-pârâte că la data pronunţării Jurnalului nr. 1709/1945 imobilul era deţinut cu titlu de numitul P.N., a cărui moştenitoare a solicitat acordarea de despăgubiri pentru acelaşi imobil, nu este dovedită în speţă.
Împrejurarea că atât autorul intimatelor-reclamante cât şi numitul N.P. au deţinut în oraşul Târgovişte, proprietăţi, nu este de natură să conducă la concluzia că este vorba de unul şi acelaşi imobil, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut nicio dovadă că terenul în litigiu, cumpărat de autorul N.B. în anul 1901, s-ar fi transmis prin acte translative de proprietate, succesive, numitului N.P.
Critica formulată de pârâtă privind netemeinicia hotărârii Tribunalului Dâmboviţa, secţia a III-a civilă, Jurnalul nr. 1709 din 23 februarie 1945, deoarece s-a pronunţat numai pe baza unor depoziţii de martori, nu poate fi primită şi analizată în prezentul litigiu, nefiind într-o cale de atac privitoare la această hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar, pe de altă parte, analizarea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti în afara căilor de atac prevăzute de lege, respectiv într-un alt dosar, ce priveşte un alt cadru procesual, este inadmisibilă.
Faţă de considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Târgovişte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Târgovişte, prin primar, împotriva deciziei nr. 103 din 28 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6818/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6622/2007. Civil → |
|---|
