ICCJ. Decizia nr. 675/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 675
Dosar nr. 552/116/2007
Şedinţa publică din 5 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 12 februarie 2007, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte, a solicitat instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 5, art. 38, şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia, al pârâtului F.C., care a fost returnat din această ţară la 25 noiembrie 2005, în baza Acordului de readmisie încheiat cu România, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Investit în primă instanţă Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 721 din 3 aprilie 2007, a respins cererea reţinând în esenţă că după 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, nu se mai poate vorbi de imigraţie ilegală, în condiţiile în care orice cetăţean european are dreptul de a circula liber în spaţiul comunitar, conform art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. II din Tratatul de Instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Soluţia a menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 503 din 15 august 2007, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. susţine că soluţia dată de instanţe este greşită întrucât pârâtul a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru U.E. dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor impunându-se concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acel stat.
Se apreciază că măsura cerută prin cererea introductivă este menită să-l responsabilizeze pe pârât în a conştientiza respectarea unor condiţii legale pe teritoriul unor state străine.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente.
Potrivit art. 4-6 din Directiva nr. 38/29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, cetăţenii acestei uniuni (prin urmare şi cetăţenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2007) au dreptul de a intra, de a rămâne timp de 3 luni şi de a ieşi de pe teritoriul altui stat membru, fără nici o condiţionare sau formalitate, alta decât aceea de a deţine o carte de identitate sau un paşaport.
În baza art. 27-33 din aceeaşi Directivă, cetăţenilor Uniunii Europene li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui stat membru, numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică, de regulă în modalităţile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării, aplicate de statul afectat.
Aceste norme au fost transpuse, de altfel, în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale U.E. şi Spaţiului Economic European.
Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentare de restrângere a dreptului la libera circulaţie în cazul returnării unui cetăţean român în temeiul unui acord de readmisie, are un caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalţi cetăţeni ai U.E. şi se situează în afara ipotezelor strict şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004, devenită aplicabilă în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Cum legislaţia comunitară, prioritară în speţă, nu permite restricţionarea dreptului discutat decât în condiţiile art. 27 din Directivă excluzând raţiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv şi cum simpla neîndeplinire de către pârât a formalităţilor privind intrarea ori şederea în Italia, neînsoţită de alte probe nu constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea şi securitatea publică a acestui stat, soluţia instanţelor se justifică.
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 503 din 15 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 679/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6736/2007. Civil → |
---|