ICCJ. Decizia nr. 676/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 676
Dosar nr. 40926/1/200.
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 februarie 1999 reclamantul D.G. a chemat în judecată pe pârâţii RA A.D.P.F.L. Craiova, D.F.P. Dolj şi Consiliul Local al municipiului Craiova, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, compus din construcţie alcătuită din două comune şi pivniţă, precum şi terenul aferent.
În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că imobilul solicitat a fost expropriat în baza Decretului nr. 232 din 10 aprilie 1973 împreună cu imobilul numitei G.Z. şi că pentru bunurile astfel preluate le-a fost plătită suma de 8.433,40 lei pentru construcţie şi 1098,00 lei pentru teren, sumă derizorie ce nu poate fi considerată o despăgubire echitabilă.
A mai arătat că după anul 1989 a încercat în mai multe rânduri redobândirea acestei proprietăţi luate abuziv, însă răspunsurile primite au fost negative sau cu motivarea că nu a fost încă reglementat regimul de restituire al acestei categorii de bunuri.
Deşi s-a opus preluării bunurilor, prin presiuni şi ameninţări imobilul a fost trecut în proprietatea statului pentru utilitate publică în vederea construirii de blocuri de locuinţe, scop ce nu a fost îndeplinit.
A mai arătat că această construcţie nu este demolată, dar nu este locuită, aflându-se într-o stare avansată de degradare.
Prin sentinţa civilă nr. 669 din 27 ianuarie 2000 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acţiunea reclamantului şi obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din casă de cărămidă cu două încăperi şi pivniţă şi teren aferent de 93,50 mp situate în localitatea Craiova.
Această instanţă a reţinut că bunurile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate, aşa încât, în raport de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a reţinut temeinicia acţiunii introductive.
Sentinţa menţionată a fost desfiinţată prin Decizia nr. 3906 din 5 septembrie 2000 a Tribunalului Dolj, iar cauza reţinută spre judecată în primă instanţă de această instanţă.
S-a constatat că faţă de temeiul cererii introductive, judecătoria a soluţionat cauza cu încălcarea normelor imperative privind competenţa materială, reglementate de art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. în redactarea în vigoare la data soluţionării cauzei.
În rejudecare a fost pronunţată sentinţa nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare, sens în care s-a reţinut că actul de expropriere şi-a produs efectele specifice, pentru că bunurile solicitate au intrat în proprietatea statului, iar reclamantul a primit despăgubirile cuvenite.
Această hotărâre a fost schimbată în apelul declarat de reclamant, care a fost admis prin Decizia nr. 3341/civ. din 13 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova. A fost admisă acţiunea reclamantului şi obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, str. Înfrăţirii nr. 29, compus din casă din cărămidă cu două încăperi şi pivniţă şi suprafaţa de 93,50 mp teren aferent.
Instanţa de apel a reţinut că, de la data preluării efective şi până în prezent, imobilul în litigiu nu a fost demolat şi nici utilizat potrivit scopului exproprierii, astfel încât măsura exproprierii nu este justificată şi se impune restituirea bunului către reclamant.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost casate prin Decizia nr. 2727 din 24 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, iar pricina trimisă spre rejudecarea apelului, aceleiaşi curţi de apel.
S-a reţinut că în speţă nu au fost pe deplin lămurite împrejurările de fapt, astfel încât, în acord cu cerinţele art. 314 C. proc. civ. nu se poate proceda la aplicarea corectă a legii.
S-a arătat astfel că din actele de expropriere rezultă că măsura menţionată a privit imobilele reclamantului şi a numitei G.Z., în suprafeţele indicate în anexa la decret.
Pentru a se putea stabili dacă reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv de proprietate asupra terenului şi, în caz afirmativ, întinderea şi amplasamentul acestuia, s-a considerat necesară depunerea titlului de proprietate şi completarea raportului de expertiză în raport de menţiunile acestuia.
În rejudecare, prin Decizia nr. 804 din 13 aprilie 2004 a Curţii de Apel Craiova a fost admis apelul reclamantului şi schimbată sentinţa primei instanţe, în sensul admiterii în parte a acţiunii introductive. Au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului imobilul construcţie compus din două încăperi şi pivniţă, situat în Craiova.
A fost respins capătul de cerere privind restituirea terenului.
În esenţă s-a reţinut că din procesul verbal de preluare a bunurilor, rezultă că reclamantul şi numita G.Z. se află în indiviziune asupra terenului de 488,25 mp, motiv pentru care nu au putut fi primite susţinerile acestuia că ar fi proprietarul şi a terenului revendicat în suprafaţa de 150 mp.
Prin urmare, acţiunea reclamantului s-a considerat a fi întemeiată doar în parte, pentru construcţia revendicată, sens în care s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, ca şi a celor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură şi a imobilelor expropriate.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamantul şi pârâţii D.G.F.P. Dolj şi Consiliul Local al municipiului Craiova, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său, reclamantul a învederat că, deşi instanţa i-a recunoscut dreptul de proprietate şi asupra terenului, i-a respins cererea de restituire a acestuia, deşi probele administrate în cauză relevă o altă situaţie de fapt decât cea reţinută prin hotărârea atacată.
Restituindu-i doar casa şi nu şi terenul pe care se află amplasată aceasta, instanţa a pronunţat o hotărâre ce nu poate fi pusă în aplicare, lipsită de finalitate, întrucât nu ar putea să intre în posesia şi stăpânirea construcţiei vreodată.
Pârâta D.G.F.P. Dolj a încadrat criticile sale în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că, în soluţionarea acţiunii în revendicare cu judecata căreia a fost învestită, instanţa ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor celor doi proprietari şi să dea preferinţă celui mai bine individualizat.
În speţă însă, reclamantul nu a depus nici un înscris cu care să facă dovada proprietăţii, ci, dimpotrivă, din înscrisurile depuse în probaţiune rezultă că acesta s-ar fi aflat în indiviziune cu numita G.Z. asupra imobilului revendicat.
În atare situaţie, reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât acţiunea în revendicare fiind un act de dispoziţie era necesar să fie promovat de ambii coproprietari.
S-a mai invocat greşita reţinere a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. temei legal ce nu a fost modificat de reclamanţi.
Pârâta Consiliul Local al municipiului Craiova şi-a încadrat criticile din recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., sens în care a arătat că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă, deoarece nu a prezentat nici un înscris cu care să facă dovada vocaţiei la succesiunea defunctului D.G.. Dar acesta nu a dovedit nici calitatea de proprietar a antecesorului său, întrucât actele depuse în probaţiune în acest sens nu fac dovada cerută de lege pentru admisibilitatea unei atari acţiuni.
Au mai arătat că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 232/1973, iar reclamantul a primit despăgubirile cuvenite bunului expropriat, astfel încât acţiunea sa nu este nici întemeiată.
Recursurile sunt fondate, potrivit considerentelor ce succed:
Potrivit procesului-verbal din 16 mai 1973 întocmit cu prilejul executării dispoziţiilor Decretului nr. 232 din 10 aprilie 1973, din proprietatea numitului D.G. s-a expropriat corpul I al clădirii situate în localitatea Craiova, constând în construcţie din cărămidă acoperită cu tablă în suprafaţă de 38,90 mp şi compusă din două încăperi şi pivniţă, precum şi teren în suprafaţă de 488,25 mp în indiviziune cu numita G.Z.
În acelaşi sens sunt şi menţiunile din tabelul aferent actului de expropriere şi unde, la poziţia nr. 32 pentru terenul de 488,25 mp menţionat apare înscrisă alături de reclamant şi numita G.Z.
Pentru încasarea drepturilor cuvenite bunurilor expropriate şi evaluate, potrivit menţiunilor din înscrisul intitulat „declaraţie" (f. 32 dos. fond) la suma de 8.770,90 lei, a fost împuternicit reclamantul.
Cert este că, după efectuarea acestor operaţiuni specifice măsurii de deposedare analizate, scopul exproprierii nu a fost îndeplinit şi că, potrivit lucrărilor de expertiză efectuate în cauză construcţia expropriată există şi în prezent şi este liberă şi că aceasta s-ar afla pe o porţiune de teren de 93,50 mp, restul de 56,50 mp până la 150 mp cât solicită reclamantul care apare ca fiindu-i cuvenit potrivit înscrisului numit declaraţie, se află în posesia sa, fiind inclus în terenul gospodăriei sale.
Probele administrate până în prezenta etapă procesuală sunt însă contradictorii atât în ceea ce priveşte identificarea şi suprafaţa terenului, obiect al exproprierii, cât şi a suprafeţei de teren deţinute de reclamant.
Nu s-au avut în vedere îndrumările instanţei de control judiciar, obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., în sensul stabilirii dacă reclamantul a fost sau nu titularul unui drept exclusiv de proprietate, ca şi întinderea şi amplasamentul terenului solicitat.
Instanţa de apel nu a fost preocupată să verifice titlul în baza căruia reclamantul a solicitat terenul în suprafaţă de 150 mp, ci doar identificarea terenului expropriat şi dacă bunurile, obiect al exproprierii sunt libere, aspecte insuficiente pentru justa soluţionare a cauzei şi care s-au dovedit a nu fi nici valorificate la pronunţarea hotărârii, dovedindu-se a fi şi inutile.
În argumentarea hotărârii pronunţate în apel, suplimentar, instanţa a reţinut şi incidenţa prevederilor art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect pe bună dreptate criticat în recurs, întrucât astfel a depăşit şi plasat în afara cadrului procesual fixat de reclamant, cu încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează judecata procesului civil.
Legea de reparaţie îşi defineşte domeniul de aplicare, procedura şi excepţiile ce-i sunt specifice, făcând inaplicabilă, în afara sferei sale de cuprindere, orice altă modalitate de restituire a bunurilor vizate, cum ar fi, în speţă, Legea nr. 33/1994.
Pentru considerentele expuse, constatând încălcarea legii atât în ceea ce priveşte nerespectarea îndrumărilor instanţei de control judiciar, depăşirea cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, ca şi determinarea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale cauzei, situaţie ce face imposibilă aplicarea corectă a legii, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca şi ipoteza textului art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea hotărârii pronunţate în apel.
Aceeaşi soartă o va avea şi hotărârea pronunţată în primă instanţă, etapă procesuală la care judecata s-a efectuat prin raportare la prevederile unei legi viitoare ce ar rezolva pretenţiile reclamantului, judecată ce echivalează cu denegare de dreptate şi cu omisiunea soluţionării fondului cererii dedusă judecăţii, caz în care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Cu prilejul rejudecării cauzei, vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul D.G.M. şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dolj, împotriva deciziei nr. 804 din 13 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
Casează Decizia precum şi sentinţa cu nr. 39 din 9 februarie 2001 a Tribunalului Dolj şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 647/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 68/2007. Civil → |
|---|
