ICCJ. Decizia nr. 7271/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7271
Dosar nr. 4650/3/200.
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4650/3/2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor, solicitând obligarea acesteia să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren şi construcţii situat în oraşul Urlaţi, sat Jercălăi, judeţul Prahova, compus din construcţii, casă pentru proprietari, casă pentru personal, grajduri pentru vite, cramă, povarnă, îmbunătăţiri şi instalaţii, precum şi teren 25 ha, din care 6,5 ha viţă de vie, 4,5 ha livadă de pomi fructiferi, iar restul teren cultură, păşune şi pădure, tot imobilul fiind estimat de reclamantă la o valoare de peste 5 miliarde lei.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este unica moştenitoare a lui S.O. şi S.G. care au dobândit acest imobil conform actului de vânzare-cumpărare nr. 42991 din 12 octombrie 1940.
Reclamanta a arătat că, potrivit certificatelor de moştenitor nr. 607 din 4 iulie 1988 şi nr. 657 din 18 iulie 1988, precum şi nr. 661 din 18 aprilie 1991, ei i-a revenit întreaga avere.
S-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român, iar în prezent e deţinut de pârâtă, fapt pentru care a formulat notificarea nr. 1831 din 31 iulie 2001 adresată Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române prin care a solicitat restituirea proprietăţii menţionate, notificare trimisă pârâtei care însă nu a soluţionat-o în termenul legal, deşi avea la dosar toate actele necesare.
Reclamanta s-a adresat instanţei în acest scop şi, prin Decizia civilă nr. 452 din 15 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost obligată pârâta să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificarea care i-a fost adresată.
Cu toate că a încercat executarea silită a deciziei arătate, obligaţia nu a fost executată, refuzul de executare fiind consemnat de către executorul judecătoresc prin proces-verbal încheiat la data de 14 noiembrie 2005, situaţie în raport cu care reclamanta apreciază că se poate adresa cu această acţiune instanţei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 563 din 14 aprilie 2006 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.M. ca fiind inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, întrucât nu s-au parcurs toate etapele procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată, care trebuie să se finalizeze prin emiterea dispoziţiei, acţiunea este inadmisibilă.
Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 30A din 17 ianuarie 2007, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei de mai sus, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ..
S-a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât Arhiepiscopia Bucureştilor nu este în prezent obligată la restituire, ea nefiind nici măcar notificată.
Interpretarea greşită şi abuzivă a Legii nr. 10/2001 crează din start prezumţia că pârâta are deja o obligaţie de restituire, fapt ce excede judecăţii în faţa instanţei de apel.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele argumente.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este perfect legală şi, în egală măsură, judicios motivată.
Astfel, s-a reţinut corect că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Instanţa de apel a reţinut corect, din analiza acestor dispoziţii legale, că nu se face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia ori dispoziţia prevăzută de art. 26 în termenul de 60 de zile şi, cu atât mai mult, în situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă este obligată persoana juridică să răspundă la notificare, ca în cazul de faţă.
Având în vedere că persoana fizică şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, respectiv a depus notificare şi actele doveditoare, ba chiar a încercat şi executarea silită a hotărârii obţinute anterior şi că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul reparării prejudiciilor cauzate foştilor proprietari prin preluarea abuzivă a imobilelor de fostul regim şi în interesul acestora, instanţa de apel a apreciat corect că fostul proprietar sau moştenitorii săi se pot adresa direct justiţiei.
A considera că o astfel de cerere este inadmisibilă şi a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului reparator al Legii nr. 10/2001.
Astfel, persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să-şi exercite accesul liber la justiţie, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine.
Lipsa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de către instanţele de judecată, instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în această materie, refuz care dă dreptul notificatorului să apeleze la justiţie pentru ca aceasta să hotărască în privinţa drepturilor cu caracter civil ale persoanei în cauză, caracterul lacunar în acest domeniu al Legii nr. 10/2001 fiind complinit prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Soluţia instanţei de apel de desfiinţare a sentinţei şi trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă este legală, iar recursul nefondat, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor împotriva deciziei nr. 30/A din 17 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7239/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7222/2007. Civil → |
|---|
