ICCJ. Decizia nr. 7514/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7514
Dosar nr. 312/109/200.
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei B.M.S., returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară, sens în care a invocat incidenţa prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 230/CA din 26 martie 2007, Tribunalul Argeş, a admis cererea reclamantei şi a dispus restrângerea dreptului pârâtei la libera circulaţie pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 1 an începând cu data de 21 noiembrie 2006.
Prima instanţă a reţinut în motivarea sentinţei că atâta timp cât pârâta a fost returnată în baza Acordului de readmisie, în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 se impune admiterea cererii şi restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie pe perioada 21 noiembrie 2006 la 21 noiembrie 2007 pe teritoriul Italiei.
Prin Decizia civilă nr. 248 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă.
Cum pârâta a respectat condiţiile de şedere în Uniunea Europeană şi cum, după data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, instanţa de apel a apreciat că măsura solicitată de reclamantă nu se justifică a fi aplicată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţa de apel a înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Susţine recurenta că dispoziţiile legale menţionate legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulaţie nu este absolută ci ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale precum şi cu dispoziţiile art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului iar restricţionarea exerciţiului acestui drept se impune a fi dispusă în scopul evitării migraţiei ilegale, cetăţenii românii având obligaţia de a respecta condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiţii care nu au fost respectate de către pârâtă.
Totodată recurenta susţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Directivei 2004/38/CE întrucât la data la care intimatul-pârâtă a fost returnată România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, caz în care dispoziţiile Tratatului de aderare şi implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, dar şi în raport de încheierea tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2007 şi care constituie o perioadă de tranziţie la capitolul libera circulaţie a persoanei, ceea ce înseamnă că măsura restrictivă menţionată este încă admisă.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul inaplicabilităţii Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia România, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Totodată, instanţa constată că este nefondată şi apărarea recurentei în sensul că pârâtei nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire la legea incidentă situaţiei juridice, anume ca fiind aceea din momentul naşterii ei.
Astfel, atâta timp cât situaţia juridică ce a fost creată prin faptul şederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării şi cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertăţii de circulaţie normele (comunitate) incidente nu mai impun condiţii decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerinţe de şedere în spaţiul Uniunii, pe cale de consecinţă se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.
Referirea recurentei la anexa VII-a a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză.
Pe de o parte, nu s-a susţinut şi demonstrat că motivul expulzării pârâtei din Italia l-ar fi sustituit desfăşurarea unor activităţi lucrative „ilegale" pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă parte, eventualele restricţii erau limitări ale accesului românilor la piaţa muncii în alte state ale Uniunii în perioada de tranziţie prevăzută la pct. 1 al anexei VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului la libera circulaţie şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat şi în alt scop decât al exercitării unei activităţi economice.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 248 A din 4 iunie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 788/2007. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7354/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
