ICCJ. Decizia nr. 7604/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7604
Dosar nr.18189/3/2007
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 18189/3 din 23 mai 2007 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta W.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi a solicitat să fie obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului compus din apartamentul nr. 3 şi a terenului aferent, situat în Bucureşti, şi aplicarea unei amenzi civile de 400000 lei/zi întârziere de la pronunţarea hotărârii şi până la executarea efectivă a obligaţiei.
Prin sentinţa nr. 1074 din 11 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâta să emită dispoziţie ca răspuns la notificarea nr. 2555 din 7 mai 2001, formulată de reclamantă.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantei pentru obligarea la aplicarea unei amenzi pârâtei, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 1655 lei cheltuieli de judecată.
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a formulat notificarea nr. 2555 din 7 mai 2001 şi cu toate că a depus înscrisuri în susţinerea ei, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra acesteia.
Cu privire la obligarea pârâtei de a plăti o amendă civilă de 400000 lei/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la executarea efectivă a acesteia, s-a reţinut că cererea este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., modificat prin art. l pct. 35 din Legea nr. 459/2006.
Prin apelul declarat de pârâtă, hotărârea instanţei de fond a fost criticată în esenţă, pentru că s-a pronunţat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, nerespectându-şi obligaţia de a emite decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la data formulării notificării, termenul de 60 de zile fiind unul de recomandare cu caracter dispozitiv şi nu un termen imperativ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 140A din 28 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1074 din 11 septembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă W.L.
Instanţa de apel a reţinut că, reclamanta a formulat notificarea nr. 2555 din 7 mai 2001 şi a depus înscrisuri în susţinerea ei, dar pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, ca în calitatea de unitate deţinătoare să se pronunţe prin decizie motivată sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. învederează că „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
In dezvoltarea criticii se arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a respins greşit apelul, reţinând că, deşi reclamanta a formulat notificare în anul 2001 şi a depus înscrisuri doveditoare în susţinerea ei, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, ca în calitate de unitate deţinătoare să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Susţine recurentul că termenul de 60 de zile prevăzut de legiuitor în cuprinsul legii este un termen de recomandare, norma legală în discuţie având un caracter dispozitiv şi nu unul imperativ.
O a doua critică se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul sunt prea mari.
În raport de critica formulată, se arată că, onorariul de avocat solicitat de reclamantă este exagerat de mare, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, în raport cu complexitatea dosarului şi că instanţa putea să micşoreze acest cuantum, având în vedere că în apel nu s-au administrat probe, ci la primul termen de judecată s-au pus concluzii pe fondul apelului.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, instanţa îl reţine ca nefondat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001, republicată, ... "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură."
De asemenea, potrivit art. 26 alin. (l) din aceeaşi lege...."dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită, potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (l), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Aceste texte nu consacră norme juridice permisive, ci doar imperative.
Lipsa răspunsului persoanei juridice notificate, care, fie din neglijenţă, fie cu rea-credinţă refuză să răspundă la notificarea făcută, nu poate în niciun caz să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra interesele recunoscute de lege.
Cu toate că, în Legea nr. 10/2001 nu este prevăzută nicio precizarea cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizie ori dispoziţie motivată în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente (tribunalul), deoarece absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de instanţă în condiţiile prevăzute de procedura specială.
Dispoziţiile unei legi trebuie să producă efecte juridice, neputând fi conceput că art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 este lipsit de finalitate, astfel că, termenul prevăzut de acest text nu este unul de recomandare.
De remarcat că notificarea formulată de reclamantă este însoţită de acte doveditoare, dosarul fiind complet şi reclamanta a solicitat soluţionarea notificării în raport de toate actele anexate.
Or, în această situaţie, art. 25.1 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, lămureşte că, „ ...în cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi totodată a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile", situaţie în care este nerelevantă orice altă susţinere a recurentului.
Nefondată este şi susţinerea că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., neprocedând la reducerea cheltuielilor de judecată.
Soluţia este corectă, pornind de la prevederile art. 274 alin. (l) C. proc. civ., potrivit cu care jartea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Ele reprezintă un prejudiciu pentru partea care a câştigat procesul, prejudiciu pe care 1-a suportat pentru a-şi proteja drepturile şi interesele legitime ce se cuvine a fi reparat de către partea căzută în pretenţie.
Reclamanta din cauză a fost nevoită să-şi apere drepturile ce izvorăsc din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nerespectate de partea adversă.
Recurentul s-a aflat în culpă procesuală, fiind vinovat de declanşarea litigiului, ca urmare a nesocotirii obligaţiilor legale ce îi reveneau, astfel că, trebuia obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, suportate pentru protecţia drepturilor substanţiale încălcate.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. precizează criteriul pentru aplicarea corecţiilor în ceea ce priveşte onorariile avocaţilor, respectiv „munca îndeplinită de avocat" şi „valoarea prejudiciului".
În raport de aceste criterii, corect a reţinut instanţa de apel că această cale de atac, fiind soluţionată la primul termen de judecată, fără administrarea probelor a obligat totuşi partea adversă la angajarea unui apărător, fiind nevoită pentru protecţia drepturilor sale substanţial încălcate, cuantumul cheltuielilor fiind stabilit corect în raport cu munca efectiv prestată.
Faţă de toate aceste considerente, urmează ca recursul pârâtului să fie respins ca nefondat.
Conform art. 274 alin. (l) C. proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând parte din onorariul de avocat.
Este adevărat că intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 4000 lei reprezentând onorariul de avocat în recurs, dar instanţa apreciază că, în raport de munca îndeplinită de avocat în cauză şi în exercitarea căii de atac a recursului, care s-a soluţionat la primul termen de judecată, fără administrarea probelor cu înscrisuri, este prea mare, urmând a fi redus la suma de 1400 lei.
În raport de textul enunţat mai sus, recurentul va fi obligat să plătească intimatei-reclamante suma de 1400 lei cheltuieli de judecată parţiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 140A din 28 februarie 2008, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 1400 lei către intimata reclamantă W.L. cu titlul de cheltuieli de judecată parţiale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7650/2007. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7526/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
