ICCJ. Decizia nr. 7647/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7647
Dosar nr. 3274/30/2007
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2008
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
1.1. Obiect
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş,
secţia civilă, la 19 aprilie 2007, reclamanţii S.P. şi S.A.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi Primarul municipiului Timişoara pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 1045 emisă de primar, obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
1.2. În fapt
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanţii au formulat notificare prin care au solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 4617 Timişoara, nr. top 12335-12336, proprietar tabular al imobilului fiind antecesorul reclamanţilor F.A.
Prin dispoziţia atacată a fost respinsă notificarea cu motivarea că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Cota de 24/48 din imobil a aparţinut în proprietate lui F.A. şi a fost trecută în proprietatea statului fără plată, conform art. 3 din Decizia nr. 87 din 27 ianuarie 1979.
1.3. În drept
Reclamanţii şi-au motivat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2307 din 7 noiembrie 2007 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis contestaţia şi a anulat Dispoziţia nr. 1045 din 19 martie 2007 emisă de Primarul municipiului Timişoara.
A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Timişoara să soluţioneze notificarea în coordonatele art. 10 din Legea nr. 10/2001, cu observarea şi a art. 12 din lege, respectiv să emită o nouă dispoziţie motivată în baza art. 25 în corelaţie cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, constatând că reclamanţii legitimează vocaţia la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai defunctului F.A.I.I., iar împrejurarea că în cartea funciară figurează ca proprietar numitul F.A., fără vreo referire la celelalte două prenume ale acestuia, nu poate fi reţinută ca un impediment la constatarea calităţii de persoane beneficiare ale dispoziţiilor legii reparatorii a reclamanţilor.
Pentru un alt imobil al aceluiaşi F.A. pârâtul Primarul municipiului Timişoara a emis o dispoziţie favorabilă reclamanţilor, ca moştenitori ai acestuia. Cum pentru situaţii identice nu se pot emite soluţii diferite, trebuie să se procedeze similar în speţa de faţă.
Nu se mai poate reţine vreo aplicabilitate a prevederilor art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, de vreme ce noile norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, reglementate de H.G. nr. 250/2007 dispun în art. 1.4.B că şi în cazul preluării cu plată a imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 preluarea este calificată ca fiind abuzivă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 90 R din 14 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara. Apelantul a fost obligat la 2500 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că practica judiciară a fost constantă în a considera că preluarea de către stat a imobilelor în baza Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă, iar dispoziţiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003 au fost considerate nelegale întrucât adăugau la lege o excepţie pe care legea însăşi nu o prevedea.
În mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
4. Recursul
4.1. Motive
Primarul municipiului Timişoara a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:
În mod greşit au reţinut ambele instanţe că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii ale Legii nr. 10/2001 întrucât solicitanţii nu au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Cota de 24/48 din imobilul situat în Timişoara, a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de cumpărare de la numitul F.A. Prin Decizia nr. 87/1979 emisă în baza Decretului nr. 223/1974 numitul F.A. a primit suma de 1407 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor trecute în proprietatea statului.
Numele fostului proprietar apare înscris în C.F. nr. 4617 Timişoara ca F.A. iar în certificatul de calitate de moştenitor nr. 166 din 12 decembrie 2002 apare înscris ca F.A.I.I. iar această neconcordanţă nu a fost rectificată până la data soluţionării notificării.
Faţă de dispoziţiile art. 1.4.B din H.G. nr. 498/2003, preluarea cotei de 24/48 nu s-a făcut în mod abuziv iar reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate invocat, dosarul nefiind completat până la data soluţionării notificării.
4.2. Întâmpinarea
Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
4.3. Analiza făcută de instanţa de recurs
Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, cu plată. Or, la acea dată era în vigoare Constituţia din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.
Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal.
Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcţiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condiţiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.
În aceste condiţii, nu se poate susţine că decretul respecta prevederile constituţionale enunţate.
Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) şi (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociaţie cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-şi părăsi propria ţară.
Aşadar, faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispoziţiile decretului erau obligaţi să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreţionar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimţită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecinţa încălcării unor principii esenţiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.
Trimiterea pe care o face recurentul la norma înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de natură să justifice punctul său de vedere în ce priveşte legalitatea titlului statului. H.G. conţine norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi are o forţă juridică inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată. Or, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. În temeiul art. 6 alin. (1) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituţia din 1965 care garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr. 223/1974 care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul liberei circulaţii.
De altfel, prin noile Norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 a fost modificat şi art. I.4.B. Conform acestui text, cu privire la Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.
Faţă de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea intimaţilor nu sunt corecte şi nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunţate în Legea nr. 10/2001.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la faptul că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi a dreptului de proprietate invocat doar în etapa administrativă de soluţionare a notificării.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Expresia „soluţionarea notificării" trebuie înţeleasă în sensul că vizează soluţionarea acesteia în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată.
Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în
etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a aduce atingere principiului liberului
acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie. Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în faţa persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
În fine, prima instanţa a apreciat corect asupra neconcordanţelor privitoare la numele autorului reclamanţilor, inclusiv în raport şi de o altă de dispoziţie emisă de acelaşi pârât.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurent nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată pentru etapa recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 90 R din 14 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurent la 1800 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi S.P. şi S.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9195/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6621/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
