ICCJ. Decizia nr. 7703/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7703
Dosar nr. 3920/33/200.
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2002, formulat de reclamanta S.P., decedată, continuată de moştenitoarea B.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Câmpia Turzii, R.A.G.C.L. Câmpia Turzii, G.V. şi V.G., s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii R.A.G.C.L. Câmpia Turzii, pe de o parte, şi G.V. şi V.G., pe de altă parte, având ca obiect apartamentul situat în Câmpia Turzii, să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor persoane fizice asupra apartamentului menţionat, radierea dreptului de ipotecă înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei R.A.G.C.L., restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi obligarea pârâtului Primarul municipiului Câmpia Turzii să emită în favoarea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea sa până în anul 1987 când, urmare a plecării sale în străinătate, bunul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Deşi reclamanta a solicitat restituirea imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/1995 cât şi în temeiul Legii nr. 1072001, cererile sale au fost respinse, iar imobilul a fost vândut pârâţilor G.V. şi V.G.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea legii, întemeindu-se pe o cauză ilicită, respectiv încercarea de fraudare a intereselor reclamantei, întrucât părţile contractante au cunoscut că bunul a fost naţionalizat şi că în privinţa acestuia s-a formulat cerere de restituire în natură.
Prin urmare, s-a arătat că se impune constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de stat.
Prin sentinţa civilă nr. 509 din 1 iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pronunţată după casare cu trimitere spre rejudecare a fost admisă în parte plângerea formulată de reclamanta Sălăjean Paraschiva şi continuată de moştenitoarea B.M. şi constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29 octombrie 1996.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate şi a dreptului de ipotecă.
A fost obligat pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii să emită dispoziţie de restituire în natură în favoarea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 18 din 29 octombrie 2006, pârâţii din prezenta cauză aveau aceeaşi calitate procesuală şi în acţiunea în revendicare intentată de reclamantă şi întemeiată pe prevederile dreptului comun, înregistrată la data de 6 septembrie 1996, aşa încât, cunoscând împrejurarea revendicării imobilului, în mod direct, atât vânzătoarea cât şi cumpărătorii au contractat cu rea-credinţă.
Instanţa a reţinut astfel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 constatând nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile arătate.
Ca o consecinţă a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu a redevenit imobil liber susceptibil a fi restituit în natură.
Urmare a reţinerii caracterului abuziv al preluării, în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca şi calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire, în temeiul prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus anularea dispoziţiei atacate şi obligarea emitentului actului să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului în favoarea reclamantei.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat apel pârâţii, cale de atac soluţionată prin Decizia civilă nr. 452/A din 20 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, în sensul respingerii sale ca nefondate.
A fost admisă cererea de aderare la apel formulată de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte în sensul anulării şi a dispoziţiei nr. 14 din 7 februarie 2002 emisă de primarul municipiului Turda şi obligării pârâţilor la plata sumei de 4.200 RON cheltuieli de judecată în toate instanţele în favoarea reclamantei.
S-a reţinut că, faţă de înscrisul dosarului nr. 5055/1996 al Judecătoriei Turda, rezulta fără putinţă de tăgadă că ambele părţi contractante au ştiut la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare că bunul, obiect al contractului, a fost revendicat de reclamanţi prin acţiunea ce a format obiectul acestui dosar.
Alăturat acestor împrejurări şi demersurile anterioare ale reclamantei, recunoscute de pârâţi, pentru redobândirea bunului, confirmă reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea convenţiei, care au dobândit bunul pe riscul lor.
Nu au fost reţinute nici dispoziţiile art. 46.3 din HG nr. 498/2003 invocate de pârâţi, câtă vreme acestea contravin dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care nu face distincţie între actele încheiate anterior sau ulterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.
Cât priveşte cererea de aderare la apel, s-a apreciat caracterul său fondat, justificat de faptul că în condiţiile reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantei i se cuvin cheltuielile de judecată suportate de reclamantă în toate etapele procesuale, ca şi cele efectuate după casarea hotărârilor pronunţate în primul ciclu procesual.
Justificată s-a reţinut a fi şi critica vizând anularea dispoziţiei nr. 14 din 7 februarie 2002, cu privire la care în considerentele hotărârii s-a menţionat că va fi anulată, fără ca în dispozitiv să fie inclusă şi această dispoziţie.
S-a reţinut că atare cerere este întemeiată în conformitate cu prevederile art. 2811 C. proc. civ. şi art. 293 C. proc. civ., motiv pentru care s-a dispus în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâţii V.G. şi G.V., ca şi pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii, criticând-o pentru nelegalitate.
În recursul lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenţii V.G. şi G.V. au susţinut următoarele:
1. motivul invocat de instanţa de apel în soluţionarea cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, este străin de natura pricinii, întrucât nici prin cererea introductivă de instanţă şi nici ulterior, din niciunul din actele procesuale ale instanţei nu există o solicitare de anulare a dispoziţiei nr. 14 din 7 februarie 2002.
2. Cererea de aderare la apel trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât pretenţiile reclamantei puteau fi valorificate exclusiv pe calea unei cereri de completare a dispozitivului hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 2812 şi urm. C. proc. civ.
Aceste dispoziţii legale sunt imperative şi nu pot fi suplinite printr-o cerere de aderare la apelul părţii adverse, prin care de fapt s-a urmărit ocolirea prevederilor invocate, determinat de neformularea cererii arătate în termenul şi condiţiile prescrise de aceste norme legale.
Nelegalitatea hotărârii rezidă şi în împrejurarea că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, sens în care au învederat faptul că, deşi învestită prin motivele de apel cu soluţionarea excepţiei prezumţiei de lucru judecat, s-a pronunţat cu privire la autoritatea de lucru judecat, excepţie neinvocată în cauză.
Cât priveşte fondul cauzei, au arătat că, faţă de datele speţei ca şi în raport de prezumţia autorităţii de lucru judecat, incidentă urmare a hotărârii pronunţate în dosarul nr. 5055/1996 în cauză nu se conturează existenţa prezumţiei de rea credinţă, reţinută de instanţe, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat.
Au mai susţinut greşita respingere a probei cu martori, solicitată în dovedirea împrejurării decesului soţului său la data soluţionării cererii în revendicare, cu consecinţe asupra validităţii convenţiei de vânzare, încheiate în condiţiile necunoaşterii existenţei procesului de revendicare a bunului litigios.
În recursul său, pârâtul Primarul municipiului Câmpia Turzii a învederat greşita soluţionare a apelului determinat de omisiunea aplicării prevederilor art. 2 coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 incidente în cauză şi întrunite la încheierea actului de transmisiune a bunului.
Recursul recurenţilor-pârâţi V.G. şi G.V. este fondat, potrivit considerentelor ce succed:
Art. 274 alin. (2) C. proc. civ. spune că partea este îndreptăţită la cheltuielile pe care „va dovedi că le-a făcut", ceea ce înseamnă că, pentru a fi obţinute de la partea care a căzut în pretenţii, acestea trebuie dovedite. Or, până la momentul judecăţii în etapa procesuală de primă instanţă, potrivit înscrisurilor anexate notei de plată a cheltuielilor solicitate, partea solicitantă nu a făcut dovada sumelor cerute şi nici nu a invocat dovezile pe care se sprijină în acest sens.
Pe de altă parte, eventuala greşeală de calcul a sumelor cuvenite cu titlul menţionat poate fi îndreptată prin intermediul cererii reglementate de prevederile art. 281 C. proc. civ., ce poate fi exercitată oricând sau pe calea unei cereri separate în justiţie, în măsura justificării sumelor solicitate cu acest titlu.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, apar a fi fondate criticile invocate sub acest aspect, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul pârâţilor va fi admis iar hotărârea instanţei de apel casată în aceste limite. Cât priveşte celelalte critici, se constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele:
Potrivit art. 129 din Constituţia României „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căi de atac, în condiţiile legii". Această sintagmă „în condiţiile legii", evocă ideea că părţile au la dispoziţie acele căi de atac pe care legea le conferă, pe de o parte, iar pe de alta că oricând şi pentru motive ce-i aparţin şi necenzurabile de instanţele judecătoreşti, legiuitorul poate reconsidera sistemul căilor de atac.
Se poate spune astfel că în sistemul legislaţiei române, dreptul la apel există nu numai ca o simplă regulă de procedură, ci ca o regulă fundamentală, a organizării judiciare, şi că el nu poate fi refuzat decât atunci când un text de lege prevede expres acest lucru.
Dacă legea nu îl interzice expres sau implicit, apelul este un „drept" ce face parte din ansamblul drepturilor personale ale părţii şi, îndeosebi, din cel al dreptului de apărare, ca expresie a dreptului la un proces echitabil, aşa încât exercitarea lui, chiar nefondată, nu poate fi considerată ca un abuz de drept.
Or, raţiunea adoptării secţiunii privind completarea hotărârii, prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., nu a fost aceea de eliminare, suprimarea căii de atac a apelului, ci de remediere a unei omisiuni a instanţei pe calea procedurală menţionată şi care nu implică o evaluare a judecăţii din primă instanţă, ci soluţionarea capătului de cerere omis a fi examinat.
Iar legea procesual civilă nu interzice ca, în situaţia neexercitării cererii menţionate, eventuala omisiune să fie îndreptată prin intermediul căilor legale de atac, inclusiv a revizuirii pentru ipoteza reglementată de prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum încearcă recurenţii să inducă prin cererea de recurs, motiv pentru care criticile invocate sub acest aspect se vădesc a nu fi fondate.
Sunt nefondate şi criticile privind pronunţarea plus petita a instanţei de apel, întrucât, deşi neîncadrată structural într-un petit distinct al cererii deduse judecăţii, pretenţia părţii de anulare a dispoziţiei primarului rezultă din conţinutul cererii de învestire a instanţei, care cuprinde solicitarea părţii reclamante de desfiinţare a actului emis în faza administrativă a procedurii prevăzută de legea specială de reparaţie.
Or, obiectul analizei judiciare îl constituie tocmai pretenţiile părţii cuprinse în cererea de chemare în judecată, în limitele cu care a fost învestită instanţa, fără ca normele procedurale să impună un tipar de încadrare a obiectului cererii în justiţie şi care ar determina soluţionarea strictă şi rigidă a litigiului pe acest eventual tipar procedural.
Acelaşi caracter nefondat îl au şi criticile privind greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, justificat de invocarea în cauză a puterii lucrului judecat, determinat de judecata efectuată în litigiul având ca obiect revendicarea bunului litigios.
Deşi distincte ca noţiuni şi reglementare, cele două categorii juridice denotă o constatare nesusceptibilă de critici, şi anume că lucrul judecat evoluează, intensiv, în raport cu existenţa sau nu a căilor de atac şi în raport cu exercitarea lor efectivă, autoritate ce se poate consolida sau spulbera, după caz.
„Autoritatea lucrului judecat" ar fi calitatea ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac iar „puterea lucrului judecat" ar consta în calitatea ataşată hotărârii ce nu mai poate fi reformată sau retractată.
Deşi greşită terminologic în considerentele deciziei de apel, ceea ce a analizat instanţa, din perspectiva acurateţei textelor legale ce reglementează noţiunile analizate, a fost tocmai excepţia puterii lucrului judecat, reglementat de prevederile art. 166 C. proc. civ., sens în care a făcut expres referire la neîntrunirea în speţă a triplei identităţi cerute de prevederile art. 1201 C. civ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din respingerea irevocabilă a cererii pronunţate într-un litigiu anterior purtat între părţile prezentei cauze, presupune că partea căreia i s-a recunoscut dreptul legal se poate prevala de acest drept, ca expresie a prejudicialităţii în procesul civil.
Însă aceasta înseamnă că orice conflict tranşat independent şi anterior, pe baza dezbaterilor contradictorii şi cu autoritate de lucru judecat, se impunea într-un al doilea conflict, identic cu primul, cerinţă neîndeplinită în cauză.
Cu referire la critica analizată se constată a fi corecte şi considerentele instanţei privind neincidenţa acestei excepţii în categoria de litigii reglementate de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ipoteză a textului art. 47 din lege, care conferă persoanelor îndreptăţite dreptul de a uza de prevederile legii speciale, indiferent de soluţiile pronunţate în litigiile anterioare şi care ar avea ca obiect bunurile reglementate de această lege.
Nu pot fi primite nici criticile privind greşita soluţionare a fondului pricinii, întrucât, urmare a unei analize temeinice şi riguroase a probatoriului cauzei, legal s-a reţinut că la momentul încheierii convenţiei de vânzare, cumpărătorii pârâţi, ce aveau această calitate procesuală într-un litigiu având ca obiect restituirea bunului litigios, cu privire la care în evidenţele de carte funciară figura ca proprietar reclamanta, au cumpărat bunul pe riscul lor, caz în care nu se pot prevala şi invoca în beneficiul lor buna credinţă în scopul menţinerii efectelor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza cărora au dobândit imobilul în litigiu.
Ca urmare, chiar dacă, din perspectiva Legii nr. 112/1995, pârâţii îndeplineau cerinţele prevăzute de lege pentru dobândirea bunului, validitatea convenţiei de vânzare a fost afectată de conduita culpabilă a părţilor contractante, corect sancţionată de instanţe.
Din aceste considerente nici criticile dezvoltate în recursul Primarului municipiului Câmpia Turzii se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., restul dispoziţiilor deciziei vor fi menţinute, iar recursul acestui ultim pârât va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii V.G. şi G.V. împotriva deciziei civile nr. 452/A din 20 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
Modifică în parte Decizia, în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă de către reclamantă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Câmpia Turzii împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7717/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7603/2007. Civil → |
|---|
