ICCJ. Decizia nr. 7715/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7715
Dosar nr. 31774/3/2007
Şedinţa publică din 4 decembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 31774/3/2007, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând obligarea acesteia să soluţioneze, în regim de urgenţă, prin dispoziţie motivată, notificările transmise prin intermediul Biroului executor Judecătoresc în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 230 mp şi construcţie în suprafaţă de 68,07 mp, liber de orice sarcini, care nu a fost înstrăinat.
Prin sentinţa civilă nr. 1576 din 3 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra notificării nr. 244 din 6 februarie 2002 având ca obiect imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta s-a conformat cerinţelor impuse de Legea nr. 10/2001, în sensul că a formulat mai multe notificări, însă, pârâta nu a dat curs acestor notificări prin aceea că nu a emis o dispoziţie sau decizie motivată în acest sens, deşi cererile de notificare au fost depuse în urmă cu peste 6 ani.
Prin Decizia civilă nr. 284 din 14 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă Primăria municipiului Bucureşti, reţinând, în esenţă, următoarele:
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 alin. (1), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În cazul depăşirii termenului menţionat, nu se poate considera că singura sancţiune ar putea consta în obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, întrucât acest fapt ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, s-a mai reţinut că lipsa declaraţiei exprese a notificatorului în sensul că nu mai are alte dovezi de prezentat nu justifică depăşirea termenului de 60 de zile în care pârâta era obligată să soluţioneze notificarea.
Critica vizând greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca nefondată, reţinându-se că, în mod corect, această obligaţie cade în sarcina pârâtei faţă de prevederile art. 274 C. proc. civ. şi faţă de faptul că, prin admiterea acţiunii reclamantei, pârâta a căzut în pretenţii, fiind astfel în culpă procesuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, arată că, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, prin care a fost obligat să soluţioneze notificările formulate de reclamanta T.E. prin emiterea unei dispoziţii motivate.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din lege, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de către unitatea deţinătoare, de a se pronunţa asupra cererii de restituire, poate avea două date de referinţă; fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, în raport de data depunerii actelor doveditoare, respectiv odată cu notificarea sau ulterior notificării.
Mai mult, dispoziţiile art. 28.1 din HG nr. 498/2003, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii dată în mod expres de către persoana îndreptăţită la restituire, în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat.
În ceea ce priveşte obligarea recurentului la cheltuieli de judecată, se arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că această obligaţie cade în sarcina municipalităţii, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condiţiile art. 274 C. proc. civ.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că nu este întemeiat.
Prin dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare, notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de „a face" se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect, prin Decizia atacată s-a menţinut soluţia primei instanţe prin care instituţia notificată, care nu a făcut o asemenea comunicate, a fost obligată să emită dispoziţia.
De altfel, deşi reclamanta arată că odată cu notificările a depus toate înscrisurile doveditoare, dispoziţia prevăzută de art. 25 din legea republicată nu a fost emisă nici până la data soluţionării căii de atac a recursului.
Critica privind soluţionarea greşită a motivului de apel prin care s-a susţinut că instituţia notificată nu se află în culpă procesuală şi deci, nu putea fi obligată la cheltuieli de judecată către reclamantă, este, de asemenea, nefondată, deoarece, urmare a admiterii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal a dispus prima instanţă obligarea pârâtei, care a căzut în pretenţii, la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru aceste motive, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 284 din 14 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă T.E..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7833/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7655/2007. Civil → |
|---|
