ICCJ. Decizia nr. 7831/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7831
Dosar nr. 8978/97/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 5 decembrie 2006 reclamanta F.F.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul F.G. recunoaşterea hotărârii nr. II/455/7/2006, de adopţie pronunţată de Autoritatea Tutelară orăşenească din Budaörs, Republica Ungară şi dispunerea cuvenitelor menţiuni în Registrul de naşteri al Primăriei Hunedoara, unde s-a înregistrat naşterea minorei L.M.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin hotărârea sus-amintită s-a încuviinţat înfierea de către soţul ei, F.G. a fiicei sale minore L.M., născută la Hunedoara la 1 septembrie 2000.
Reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri de execquatur în temeiul art. 147 din Legea nr .105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, pentru ca noul act de naştere eliberat de autorităţile maghiare să poată fi transcris în registrele de evidenţă de stare civilă din România.
Tribunalul Hunedoara prin sentinţa civilă nr. 88 din 2 februarie 2007 a respins cererea de recunoaştere a hotărârii de adopţie.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut competenţa exclusivă a instanţei române în privinţa adopţiei unui minor cetăţean român cu domiciliu în România, conform art. 151 din Legea nr. 105/1992.
S-a constatat că potrivit art. 39 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul din soţi din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului care se doreşte a fi adoptat.
S-a apreciat că sintagma „copilul care domiciliază în România" trebuie coroborată cu art. 151 pct. 2 din Legea nr. 105/1992 deoarece altă interpretare ar eluda legea română care circumstanţiază calitatea străinului adoptator numai la calitatea de bunic.
S-a constat astfel că potrivit art.168 din Legea nr. 105/1992 hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internaţional privat din România şi ca urmare s-a refuzat producerea de efecte juridice a hotărârii străine pe teritoriul României.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta care a criticat soluţia instanţei de fond pentru greşita constatare că minorul are domiciliul în România, în realitate el având domiciliul mamei care locuieşte în străinătate unde s-a stabilit împreună cu soţul ei, recte, în Ungaria. Ca urmare, s-a criticat aprecierea că în cauză s-ar aplica legea română în privinţa adopţiei, aceasta fiind supusă legii maghiare care nu are restricţiile din legea română, art. 31 din Legea nr. 273/2004 fiind artificial extins asupra adoptatorului pentru aplicarea art. 151 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
S-a arătat că legea maghiară nu e contrară ordinii de drept din România şi, ca urmare, instanţa Română putea verifica condiţiile cumulative prevăzute de art.116 din Legea nr. 105/1992 în privinţa hotărârii străine.
Curtea de Apel Alba-Iulia prin Decizia civilă nr. 1/A din 15 mai 2007 a admis apelul reclamantei, a anulat în tot hotărârea şi reţinând cauza spre rejudecare a respins cererea.
În motivarea deciziei curtea de apel a constatat că hotărârea primei instanţe este nulă deoarece minuta sentinţei civile nu a fost semnată de judecătorul care a pronunţat-o, motiv de nulitate prevăzut de art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
În rejudecare cauzei instanţa, cercetând domiciliul minorei, a constatat că acesta este în România pentru că şi minora şi mama reclamantă sunt cetăţeni români şi potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, domiciliul este acolo unde persoana îşi are locuinţa statornică sau principală iar conform art. 14 din aceeaşi act normativ, minorul îşi are domiciliul la părinţii săi, în speţă la domiciliul mamei care a indicat în acţiune un domiciliu în România.
Constatându-se că reclamanta şi minora au domiciliul în România şi reşedinţa în Ungaria, s-a conchis că legea aplicabilă este legea română, şi anume, Legea nr. 273/2004, legea naţională a adoptatului în termenii art. 151 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, şi că potrivit legii române copilul cetăţean român nu poate fi adoptat de un cetăţean străin decât dacă acesta este bunicul copilului.
În temeiul art. 168 din Legea nr. 105/2004 s-a refuzat recunoaşterea hotărârii străine considerându-se că aceasta „încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în temeiul art. 45 alin. (5) şi art. 299 C. proc. civ. şi, respectiv, reclamanta.
Parchetul a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar în fapt a criticat hotărârea pentru nelegalitate. S-a arătat că din probele administrate s-a dovedit că cei doi soţi locuiesc cu copilul reclamantei pe care îl consideră copilul lor comun începând din anul 2007 în Ungaria.
Această situaţie rezultă din hotărârea de adopţie care s-a pronunţat în acest sens constatând că minorul s-a încadrat perfect în viaţa de familie a părintelui adoptator.
S-a mai dovedit din actele depuse la filele 9-11 că reclamanta şi minora adoptată au obţinut permis de şedere în Ungaria valabile până în 24 iunie 2008.
Recurentul a arătat că potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 relaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt supuse legii statului maghiar, lege aplicabilă, conform art. 30 alin. (2) teza II din Legea nr. 105/1992 prin excepţie de la regula prevăzută de art. 30 alin. (1) şi în situaţia în care unul din soţi adoptă copilul celuilalt soţ.
Excepţia este prevăzută în interesul superior al copilului, al familiei şi protejarea drepturilor omului cu privire la căsătorie şi viaţa privată.
Neaplicându-se legea română în acest caz de adopţie, nu se aplică nici art. 151 pct. 1 cu privire la competenţa instanţei române de a încuviinţa adopţia.
S-a arătat că în speţă primează interesul copilului al cărui statut juridic trebuie să corespundă cu statutul de fapt, nefiind încălcate dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992, dispoziţii permisive.
În recursul său reclamanta şi-a motivat criticile pe greşita apreciere a instanţei a dispoziţiilor art. 13 din Decretul 31/1954 potrivit cărora domiciliul ei şi al copilului ar mai fi în România.
Reclamanta a arătat că locuieşte în mod permanent şi statornic în Ungaria, de la data căsătoriei cu F.G., din 22 februarie 2000 iar locuinţa din Hunedoara este o locuinţă secundară folosită de ea şi familia ei pe timpul verii, în vacanţă.
S-a mai arătat că legea aplicabilă este Legea maghiară nr. IV din 1952 şi ordinul guvernamental nr. 331/2006 şi nu Legea nr. 273/2006 – română.
S-a apreciat astfel că s-a făcut o greşită aplicare a art. 39 din Legea nr. 273/2004 considerându-se că minora are domiciliul în România.
Or, minorul având domiciliul în străinătate se aplică legea străină adică legea maghiară potrivit art. 20 şi art. 31 din Legea nr. 105/1992.
Recurenţii au considerat astfel greşit aplicat art. 151 din Legea nr. 105/1992, deoarece legea maghiară aplicabilă nu este contrară ordinii de drept din România.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că recursurile, fondate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate şi se vor admite pentru considerentele ce urmează.
Instanţele au aplicat în mod greşit în soluţionarea cauzei dispoziţiile Legii nr. 273/2004 şi Legii nr. 105/1992 considerând că în speţă adopţia în discuţie era de competenţa exclusivă a instanţei române astfel încât hotărârea instanţei străine s-a pronunţat cu încălcarea art. 151 din Legea nr. 105/1992 privind competenţa exclusivă a instanţei române şi că prin urmare hotărârea străină nu poate fi recunoscută ca producând efecte în ordinea de drept românească, potrivit art. 168 din aceeaşi lege.
În primul rând este de observat că potrivit art. 10 al Legii nr. 105/1994 această lege este aplicabilă în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.
În cazul de faţă se constată că Tratatul bilateral încheiat între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauze civile, familiale şi penale ratificat de România prin Decretul nr. 505/1958 prevede condiţiile în care cele două state contractante au înţeles să reglementeze instituţia înfierii.
Astfel art. 33 alin. (1) din Tratat prevede că înfierea este supusă legislaţiei Părţii Contractante al cărei cetăţean este înfietorul iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol se arată în mod expres că „în cazul când copilul se înfiază de către soţi, dintre care unul este cetăţean al unei Părţi Contractante iar altul al celeilalte Părţi Contractante, înfierea se face în conformitate cu legea ambelor Părţi Contractante".
Punctul 4 al aceluiaşi articol mai arată că „în materie de înfiere este competentă instituţia părţii contractante al cărui cetăţean este înfietorul" iar „în cazul prevăzut în alin. (3), este competentă instituţia acelei Părţi Contractante pe teritoriul căreia soţii au sau au avut domiciliul comun sau reşedinţa".
Ca urmare în cazul de speţă adopţia privind pe copilul soţiei unui cetăţean maghiar este aplicabilă legea ambelor părţi contractante.
Legea română privind adopţia, Legea nr. 273/2004 în cazul în care copilul român adoptat are domiciliul în străinătate face trimitere la legea de la domiciliul copilului.
În acest sens atât probele administrate în dosarul de adopţie cât şi documentele prezentate de reclamantă în dosarul cauzei, au dovedit că minorul se află la mama sa care şi-a stabilit domiciliul la soţ, în Ungaria, unde soţii au domiciliul conjugal.
Pe cale de consecinţă potrivit legii române, adopţia minorului care nu are domiciliul în România nu cade sub incidenţa de reglementare a normei interne române, ea fiind supusă legii străine, în speţă, legii adoptatorului, soţul mamei, care îi permite acestuia să adopte pe copilul soţiei sale.
Pe cale de consecinţă se constată că adopţia a fost legal încuviinţată potrivit legii maghiare de către autoritatea competentă maghiară căreia îi fixează atribuţii în materie de înfiere Tratatul bilateral mai sus citat.
Convenţia cu privire la drepturile copilului, (New York 1989), ratificată şi de România prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990 prevede obligaţia de a crea minorului un mediu propice de creştere şi educare de către familie.
Or, familia minorului care în fapt din 2001 este formată din mama sa şi soţul acesteia, poate fi şi de drept consfinţită ca atare, fără ca, prin aceasta, ordinea de drept din România să fie atinsă.
Ca urmare, constatând că în cauză instanţele române nu au competenţă exclusivă în soluţionarea cauzei de adopţie; că legea maghiară aplicabilă a fost respectată; că a fost pronunţată în mod legal hotărârea în cadrul ordinii juridice maghiare, adopţia putând fi încuviinţată prin hotărârea organului administrativ arătat, sunt întrunite condiţiile Tratatului bilateral în art. 33 cât priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cât priveşte realizarea adopţiei.
Pentru considerentele arătate se va admite recursul reclamantei şi se va modifica hotărârea atacată în sensul că se va admite cererea reclamantei şi se va recunoaşte hotărârea de adopţie, cu toate efectele prevăzute de lege deduse din faptul recunoaşterii.
Se vor menţine celelalte dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta F.F.F. şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei nr. 1/A din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în parte în sensul că admite cererea şi recunoaşte hotărârea de adopţie pronunţată de Autoritatea Tutelară Orăşenească din Budaörs nr. II/455 – 7/2006, Republica Ungară.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7891/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7833/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
