ICCJ. Decizia nr. 7997/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7997
Dosar nr. 307/59/2007
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2906 din 8 noiembrie 2006, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamanţilor H.A. şi H.E., a anulat dispoziţia nr. 524 din 23 februarie 2006, emisă de primarul municipiului Timişoara şi l-a obligat să emită o nouă dispoziţie prin care să statueze asupra notificării remise unităţii deţinătoare, în condiţiile art. 20 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Timişoara s-a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie anulată dispoziţia nr. 524 din 23 februarie 2006, emisă de primarul municipiului Timişoara, prin care a fost respinsă notificarea cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 1, situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 13604, nr. top 160/1 şi acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 537.000 RON, fără a se solicita cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că li s-a respins notificarea adresată pârâtei, pentru că nu a fost depusă conform procedurii prevăzute de Legea nr. l0/2001, prin executorul judecătoresc, deşi art. 21 alin. (1) din lege nu prevede înregistrarea la executorul judecătoresc şi că la data intrării în vigoare a legii nu funcţionau încă birouri ale executorilor judecătoreşti.
Instanţa a apreciat că noţiunea de „notificare" folosită de Legea nr. 10/2001, nu reprezintă şi nu se confundă cu notificarea din dreptul comun, adică cu actul de procedură ce poartă această denumire, săvârşit prin intermediul executorului judecătoresc sau al notarului public. In terminologia Legii nr. 10/2001, notificarea este chiar cererea de restituire în natură sau de acordare a altor măsuri reparatorii pentru imobilele ce formează obiectul reglementării.
Ceea ce prezintă importanţă este faptul că notificarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în mod imperativ de lege, termen respectat de către reclamanţi, care au trimis notificarea la data de 18 iulie 2001. Întrucât pârâta a luat cunoştinţă de pretenţiile reclamanţilor în termen legal, s-a reţinut că nu se poate admite că neîndeplinirea unor forme de procedură, respectiv comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc să conducă la pierderea dreptului în substanţa sa, şi anume de a solicita restituirea imobilului în discuţie.
În sprijinul acestor argumente, s-a reţinut că pot fi invocate şi dispoziţiile art. 22 alin. (4) din lege, potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, a respectării termenului prevăzut de lege, chiar dacă a fost adresată altei unităţi.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel în termen legal primarul municipiului Timişoara, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru greşita interpretare şi aplicare a legii la cauza dedusă judecăţii, respectiv a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că, pentru a produce consecinţele prevăzute de lege, notificarea trebuia în mod obligatoriu transmisă pârâtului prin executor judecătoresc şi nu în mod direct cum, din greşeală s-a procedat.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. l50 din 8 martie 2007 a respins ca nefondat apelul primarului municipiului Timişoara, reţinând că notificarea reclamanţilor a cuprins toate datele necesare identificării reclamanţilor ca persoane îndreptăţite la restituire a imobilului în discuţie conform Legii nr. 10/2001, şi pentru desemnarea corectă a unităţii deţinătoare. Astfel, rezultă fără echivoc împrejurarea că şi-a atins scopul prevăzut de lege, acela de a încunoştinţa în termen instituţia pârâtă despre intenţia reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii.
S-a mai reţinut că, prin cele susţinute de pârât, s-ar da naştere unui formalism excesiv, procedural, care ar împiedica liberul acces la justiţie şi ar contraveni spiritului şi scopului reparator al Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei nr. 150 din 8 martie 2007 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Timişoara, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a criticat Decizia recurată pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi nu au emis notificarea prin care au solicitat măsuri reparatorii prin executorul judecătoresc, ci au expediat-o direct entităţii deţinătoare, Primăria municipiului Timişoara (recurenta din speţă).
Se mai susţine că, în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede imperativ modalitatea de comunicare a notificării şi potrivit alin. (4) din acelaşi text, că face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, nerezultând că poate fi trimisă unităţii deţinătoare direct de către solicitant.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate de recurent, care fac posibilă încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, ,, ...notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului. Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării. Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), de 6 luni, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul".
Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă chiar cererea prin care se solicită restituirea în natură sau de acordare a altor măsuri reparatorii pentru imobilele ce cad sub incidenţa acestei legi.
Aşa, cum corect s-a reţinut în cauză, ea nu reprezintă un act procedural, săvârşit prin intermediul executorului judecătoresc sau al notarului public, potrivit dreptului comun. Reclamanţii, prin notificarea adresată direct pârâtului, au evidenţiat toate datele necesare pentru identificarea persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilului solicitat şi a unităţii deţinătoare. în acest mod, şi-a atins scopul prevăzut de lege, acela de a aduce la cunoştinţă în termen entităţii deţinătoare (pârâtului) intenţia lor de a beneficia de măsuri reparatorii, fără intervenţia executorului judecătoresc, intenţie transmisă direct pârâtului.
Ceea ce este de esenţă vizând notificarea, constă în formularea ei în termenul prevăzut imperativ de lege, aspect respectat de reclamanţi, şi nu neîndeplinirea unor forme de procedură referitoare la modul de comunicare al acesteia. Simpla necomunicare a notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu poate conduce la pierderea dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea imobilului în discuţie.
Daca s-ar adera la critica formulată de pârât, s-ar ajunge la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate şi excesive reclamanţilor, recurgându-se la un formalism procedural, prin care s-ar împiedica liberul acces la justiţie şi s-ar contraveni spiritului şi scopului reparator urmărit prin Legea nr. 10/2001.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces. Accesul la justiţie nu se realizează numai prin înregistrarea notificării prin executorul judecătoresc, în condiţiile în care adresarea acesteia direct entităţii deţinătoare nu aduce niciun prejudiciu părţilor, legea nesancţionând procedura de înregistrare a notificării, ci numai nerespectarea termenului prevăzut în mod imperativ.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 24 alin. (4) din lege, potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, a respectării termenului prevăzut de lege, chiar dacă a fost adresată altei unităţi.
Prin urmare, critica formulată de recurent este nefondată şi pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 150 din 8 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8062/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7899/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
