ICCJ. Decizia nr. 7958/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7958
Dosar nr. 1223/107/2007
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 martie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor l-a chemat în judecată pe pârâtul G.V., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 11 aprilie 2007, Tribunalul Alba, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a fost returnat din Franţa pentru şedere ilegală, la data de 7 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Conform art. 14 şi art. 18 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale.
Potrivit Directivei 2004/38/CE statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În speţă nu se poate reţine în sarcina pârâtului un comportament de natură să justifice necesitatea luării măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie.
Prin Decizia civilă nr. 210A din 26 iunie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
După data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor români, deveniţi conform art. 17 din tratatul Comunităţii Europene cetăţeni ai uniunii, nu se mai poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare în domeniu, şi anume a Directivei nr. 38/2004, potrivit căreia sunt permise restrângeri ale dreptului la liberă circulaţie şi de şedere liberă pentru motive ce ţin de ordinea publică, de siguranţa publică sau de sănătatea publică, or în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în una din cele trei situaţii.
Potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ordinea şi siguranţa publică este atinsă de persoanele în cauză dacă acestea constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, avându-se în vedere şi antecedentele acestora.
În cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru ca instanţa să ia măsura extremă a restrângerii dreptului la liberă circulaţie a cetăţeanului român.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurenta arată că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 7 decembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, iar măsura prevăzută de art.38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan extern, cât şi pe plan intern.
Astfel, nu se poate susţine că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încalcă prevederile din Constituţie sau din alte instrumente juridice internaţionale, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, prin care s-a negociat o perioadă de tranziţie de 2 până la 7 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2007, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state.
Recurenta mai susţine că Directiva nu face parte din legislaţia internă, ci doar impune statelor membre o obligaţie de rezultat, lăsând autorităţilor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele utilizate în acest scop.
Or, returnarea unui cetăţean se aplică atunci când acesta încalcă ordinea juridică internă a acelui stat.
În plus, dreptul reglementat prin Directiva 2004/38/CE nu este incident în cauză întrucât măsura solicitată de reclamantă se referă la propriul resortisant, şi nu la un resortisant dintr-un lat stat membru al UE.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Curtea de apel a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de legea naţională, dar şi de dreptul comunitar, aplicabil şi în România de la data de 1 ianuarie 2007, când aceasta a devenit membră a Uniunii Europene; totodată, a reţinut că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că în cauză nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Curtea de apel nu a reţinut că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este în sine contrară Constituţiei sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Franţa la data de 7 decembrie 2006 nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la libera circulaţie în acest stat al Uniunii Europene.
Deşi potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului din Franţa, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una din valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligaţia implementării în legea internă a prevederilor sale.
Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întruneşte exigenţele impuse de Directivă referitoare la condiţiile limitării dreptului la liberă circulaţie, lăsând a se înţelege că simpla returnare a unui cetăţean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanţa să poată lua faţă de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe viitor, în mod corect s-a dat efect direct normei comunitare, care reprezintă un izvor de drept secundar, dat fiind că litigiul se poartă între stat şi un particular.
De asemenea, faptul că statul român, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicită restrângerea exercitării unui drept fundamental al propriului cetăţean nu face inaplicabile normele de drept comunitar, câtă vreme cetăţeanul român este în acelaşi timp şi cetăţean al Uniunii Europene, iar drepturile sale nu pot fi restrânse în condiţii mai nefavorabile decât cele ale altor cetăţeni ai uniunii.
Cum în speţă reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, mărginindu-se să invoce un interes de ordin general, referitor la obiectivul stopării migraţiei ilegale, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 210 A din 26 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7899/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7802/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
