ICCJ. Decizia nr. 808/2007. Civil ŞI DE PROPRIETA INTELECTUALA
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETA INTELECTUALA
Decizia nr. 808.
Dosar nr. 2448/3/2007
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 307 din 26 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea reclamantei Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâta R.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că pârâta a fost returnată din Franţa la 24 noiembrie 2006, în baza acordului încheiat între România şi Franţa. Cererea reclamantei se încadrează în prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, însă, în acţiune, reclamanta nu a arătat care este motivul pentru care pârâta a fost returnată din Franţa şi că, potrivit art. 6/1 din Legea nr. 248/2005, modificată prin OG nr. 5/2006 şi OUG nr. 96/2006, cartea de identitate valabilă constituie documentul de călătorie pe baza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.
Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004, în art. 27 alin. (1), prevede că statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar la alin. (2) se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, pârâta, ca cetăţean al Uniunii, beneficiază de aceste drepturi, iar dispoziţiile legislaţiei Uniunii cu privire la libera circulaţie prevalează celor din legea naţională.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 451 din 22 iunie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe, reţinând că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană şi că, potrivit reglementărilor dreptului comunitar, toţi cetăţenii membri ai Uniunii au dreptul să circule şi să aibă domiciliu pe teritoriul tuturor statelor membre, fiind supuşi numai limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat.
În raport de prevederile Constituţiei României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ţinută să aplice dispoziţiile legii interne.
Sentinţa apelată fiind pronunţată la data de 26 februarie 2007, nu se poate reţine că s-a încălcat principiul tempus regit actum, iar în raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară se aplică principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, şi anume principiul efectului direct al directivelor, principiul supremaţiei dreptului comunitar şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede că se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Făcând aplicarea efectului direct al Directivei la situaţia de fapt din prezenta cauză şi în considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, norma aplicabilă în cauză este cea comunitară şi „nu există nici una din situaţiile de excepţie prevăzute de art. 27 din Directivă".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat, în esenţă, că pârâta a fost returnată din Franţa, la data de 24 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Recurenta a susţinut, că în mod greşit prin Decizia atacată a fost respins apelul, deşi pârâta a recunoscut că a fost returnată din Franţa pentru neîndeplinirea condiţiilor de intrare şi şedere în această ţară.
Temeiul acţiunii l-a constituit măsura returnării pârâtei şi sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text care stabileşte ca unică condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, returnarea dintr-un stat cu care ţara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern, aşa cum se arată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituţionale, a art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 25 din Constituţie, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate este garantat. Condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, însă libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, deoarece dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează că „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora (...)".
Instanţa de apel a apreciat greşit că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se lua măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulaţie în străinătate şi nu a interpretat sistematic legea română, prin raportare la obligaţiile care revin cetăţenilor ce părăsesc România.
Statul Român trebuie să îşi probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Dispoziţiile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile şi după aderare, actul normativ indicând în mod expres care sunt prevederile ce nu se mai aplică (art. 52 din lege).
De aceea, greşit s-a reţinut că această lege nu se mai aplică după data aderării.
România nu era membră a Uniunii Europene la data returnării pârâtei, iar pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte este necesar să se aibă în vedere legea aplicabilă la momentul apariţiei situaţiei juridice care a determinat aplicarea ei.
În speţă, se justifică aplicarea Legii nr. 248/2005, iar pârâta, care a dat o declaraţie olografă în punctul de trecere a frontierei, a conştientizat că a fost returnată pentru şedere ilegală pe teritoriul Franţei, încălcând astfel obligaţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este încorporat în protocolul de aderare, şi cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul de instituire a Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/ C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Intimata-pârâtă a fost returnată din Franţa pentru şedere ilegală, fără să fi fost judecată şi condamnată pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Or, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatei-pârâte doar pe motiv de şedere ilegală în Franţa, ar fi încălcat principiul proporţionalităţii.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 451 din 22 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8110/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 808/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
