ICCJ. Decizia nr. 8410/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 30 iunie 2006 reclamantul T.R. a chemat în judecată Municipiul Ploiești, prin Primar solicitând ca pârâtul să fie obligat să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului proprietatea sa situat în Ploiești, compus din terenul în suprafață de 1540 mp și construcțiile existente pe acesta.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul menționat a aparținut bunicului matern F.I.I. și a fost naționalizat, regăsindu-se la poziția nr. 151 din anexă. Notificarea prin care a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001 i-a fost respinsă prin dispoziția nr. 4036/2004, cu motivarea că imobilul face parte din domeniul public și că nu a făcut dovada calității de moștenitor.
Această dispoziție a fost anulată prin sentința civilă nr. 160/2005 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care s-a constatat că reclamantul are dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru imobilul în litigiu care este ocupat de o grădiniță de copii.
Sentința a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 800/2005 a Curții de Apel Ploiești, în sensul înlăturării obligării pârâților Primăria Ploiești și Serviciul Public Finanțe Locale și Administrarea Patrimoniului la plata de despăgubiri.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii se află în prezent pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 23 septembrie 2005 reclamantul a transmis o nouă cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, prin care a solicitat emiterea unei dispoziții privind restituirea în natură a imobilului, fără a primi vreun răspuns.
Pârâtul în cauză a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că reclamantul a mai formulat o notificare pentru același imobil, soluționată prin hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri.
Pârâtul a invocat și excepția autorității de lucru judecat, raportat la existența hotărârii judecătorești menționate.
Prin sentința civilă nr. 1608 din 18 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova s-au respins excepțiile invocate.
S-a admis în parte acțiune a formulată în prezenta cauză, astfel cum a fost precizată și a fost obligat pârâtul "să soluționeze prin emiterea unei dispoziții motivate notificarea înaintată de reclamant și înregistrată sub nr. 304 din 22 septembrie 2005, privind imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a respectivului bun". A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că nu există identitate de obiect și cauză între dosarul având ca obiect contestația împotriva dispoziției nr. 4036/2004 și prezenta cauză; de asemenea, nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în condițiile în care art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 a făcut posibilă restituirea în natură a imobilului afectat exclusiv activității de învățământ.
Primăria municipiului Ploiești, prin Primar, a declarat apel împotriva sentinței pronunțate în cauză susținând că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât a fost deja emisă o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând un temei legal pentru emiterea unei noi dispoziții.
S-a mai susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, întrucât pe rolul instanțelor s-a mai aflat soluționarea unei acțiuni cu același obiect și părți, iar formularea prezentei acțiuni apare ca inadmisibilă, având în vedere că a emis dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 ce a fost contestată în instanță și formează obiectul unui dosar, pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție .
Prin decizia civilă nr. 169 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
în motivarea acestei decizii s-a reținut că reclamantul avea dreptul legal de a formula o nouă notificare în contextul modificării alin. (5) al art. 16 prin Legea nr. 247/2005, iar apelantei îi revenea obligația legală, în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a soluționa această nouă notificare printr-o dispoziție emisă de primar.
S-a reținut că nu poate fi avută în vedere susținerea apelantei potrivit căreia acțiunea este inadmisibilă, în contextul în care prima dispoziție emisă a fost anulată definitiv iar împrejurările de fapt și de drept avute în vedere la emiterea acelei dispoziții au fost radical schimbate prin legea nouă, în sprijinul acestei susțineri venind și dispozițiile art. II din Legea nr. 247/2005, scopul unei asemenea prevederi constituindu-l cenzurarea acestor dispoziții pentru a da eficiență posibilității de restituire în natură a imobilelor menționate în anexa 2.
Instanța de apel a considerat că nu poate fi reținută existența autorității de lucru judecat, obiectul celor două cauze fiind diferit.
Primăria municipiului Ploiești, prin Primar, a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată în apel, considerând-o nelegală și netemeinică, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs se susține, în esență, că art. 16 din Legea nr. 247/2005, reținut în motivarea celor două hotărâri, nu poate fi aplicat în speța dedusă judecății deoarece apelanta a emis o dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu și pentru același motiv emiterea unei noi dispoziții nu are temei legal.
Apelanta mai susține că acțiunea din prezenta cauză este inadmisibilă, având în vedere că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost contestată în instanță, cauza fiind pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind astfel incidentă în cauză excepția autorității de lucru judecat.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, motivat de faptul că nu au fost indicate motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul.
Pe fondul pricinii, intimatul a solicitat respingerea recursului.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentanta recurentei a precizat temeiul legal al recursului ca fiind pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile invocate și având în vedere prevederile legale aplicabile, se constată că recursul declarat în cauză este fondat, în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele anterioare făcând o aplicare greșită a legii.
în cazul imobilelor prevăzute prin dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru care s-au stabilit despăgubiri anterior Legii nr. 247/2005 nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul că ar fi necesară o nouă notificare, pentru a se dispune restituirea în natură, urmată de obligația entității deținătoare de a emite o decizie sau dispoziție motivată.
într-un asemenea caz sunt aplicabile doar dispozițiile proprii ale Legii nr. 247/2005 cuprinse în art. II alin. (1), în sensul că decizia sau dispoziția emisă în ipoteza de mai sus pot fi atacate în justiție în termenul prevăzut de acest text de lege.
Aceasta este situația și în cauza de față, chiar dacă dispoziția anterioară emisă de pârâtă se limita la a respinge cererea de restituire în natură, pentru că a fost modificată în justiție, în sensul că s-au stabilit despăgubiri bănești.
în acest sens trebuia calificată acțiunea introdusă de reclamantul din prezenta cauză, care are ca scop tocmai restituirea în natură a imobilului, nepermisă anterior, finalitate care nu poate fi atinsă pe o altă cale decât cea special reglementată prin art. II din Legea nr. 247/2005.
Obligând pârâta în cauză să emită o dispoziție motivată prin care să se pronunțe asupra notificărilor formulate de reclamant în temeiul exclusiv al Legii nr. 247/2005, instanțele au calificat greșit cererea dedusă judecății și au instituit în sarcina pârâtei o obligație pe care legea nu o prevedea.
De menționat că față de calificarea dată cererii, chiar greșită, hotărârea este supusă apelului și recursului, de competența înaltei Curți de Casație și Justiție .
Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că se impune casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., și cu observarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1384/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8493/2007. Civil → |
|---|
