ICCJ. Decizia nr. 2200/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2200
Dosar nr. 551/36/200.
Şedinţa publică din 2 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A.R. la data de 28 iunie 2001 sub nr. 144 şi adresată Primăriei Municipiului Constanţa, A.I.M., în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru 429 mp teren situat în Constanţa lot 15, careu 284, care în prezent este afectat de blocuri de locuinţe.
Petiţionara a arătat că terenul menţionat a aparţinut în proprietatea defunctului G.N., care l-a avut ca moştenitor pe G.E.A., acesta din urmă având-o ca moştenitoare pe G.M.G. (mama petiţionarei), petiţionara fiind unica moştenitoare a acesteia din urmă.
Prin Dispoziţia nr. 3925 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Constanţa a fost respinsă notificarea întrucât petiţionara nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului şi nici calitatea sa de moştenitor.
Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanţa reclamanta A.I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei nr. 3925 din 29 noiembrie 2005 şi obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul menţionat în notificare.
Fiind astfel investit, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1781 din 15 septembrie 2006, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Municipiul Constanţa pentru lipsa calităţii procesual pasive şi în ceea ce priveşte pe pârâtul Primarul municipiului Constanţa (ulterior introdus în cauză), ca nefondată, obligând-o pe reclamantă la 400 RON cheltuieli de judecată către pârâtul Primarul municipiului Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, primarul a reţinut că Municipiul Constanţa nu are calitate procesual pasivă în condiţiile în care nu acesta este emitentul dispoziţiei atacate cu contestaţie. Emitentul dispoziţiei fiind Primarul municipiului Constanţa, acesta are calitate procesuală pasivă.
Pe fond, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că Jurnalul 10596/1946 al Tribunalului Ilfov, secţia a III-a, inventarul din 31 mai 1946, invocate de reclamantă, nu ac dovada dreptului de proprietate, având doar un caracter declarativ, ele necuprinzând nici o menţiune cu privire la titlul de proprietate asupra imobilului în discuţie.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului şi nici a calităţii sale de moştenitor al defunctului G.N., aceasta nedovedind calitatea de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 156/C din 2 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.
Suplinind motivarea instanţei de fond, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că în speţă s-a făcut dovada că defunctul G.N. a fost proprietarul terenului în discuţie şi că prin sentinţa civilă nr. 364 din 20 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al oraşului Constanţa imobilul a fost trecut în proprietatea statului.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a făcut însă dovada calităţii de moştenitor de pe urma defunctului G.N., întrucât mama sa, G.M.M. (văr primar), a fost înlăturată de la succesiunea defunctului G.E.A. (fiul lui G.N.) prin instituirea de către acesta a unui legatar universal, respectiv M.S.M.
Deci, reclamanta nu poate beneficia prin retransmitere de o vocaţie succesorală care nu este utilă.
Întrucât autoarea reclamantei nu a putut demonstra vreun drept cu privire la succesiunea defunctului G.E.A. (moştenitorul proprietarului iniţial al terenului, G.N.), pe cale de consecinţă, nu a putut opera retransmiterea către reclamantă nici a moştenirii rămase de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma defunctului G.A.(fratele acestuia).
Instanţa a mai reţinut că legalitatea şi valabilitatea certificatului de moştenitor nr. 335 din 10 martie 1989 eliberată de fostul notariat al sectorului 3 Bucureşti emis pe numele lui M.S.M. (instituită legatar universal prin testamentul autentificat sub nr. 15167 din 24 decembrie 1983 de către G.E.A.) a fost verificată de instanţă, sens în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1771/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins şi cererea reclamantei (intervenientă în interes propriu în acel dosar) de constatare a nulităţii absolute a menţionatului certificat de moştenitor şi constatarea calităţii sale de moştenitor legal al defunctului G.E.A.
Menţionata sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 282 A din 12 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 1369 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul şi respectiv recursul reclamantei.
De aceea, a concluzionat instanţa de apel, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.I.M., invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin prima critică recurenta-reclamantă susţine că Decizia atacată s-a dat cu încălcarea competenţei primei instanţe, deoarece instanţa de apel reţinând corect că instanţa de fond a soluţionat greşit cauza prin admiterea excepţiei lipsei actului de proprietate al lui G.N., urma, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să desfiinţeze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, pentru soluţionarea pe fond.
Prin cea de a doua critică, susţine că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa de apel examinând cauza în temeiul dreptului comun deşi în speţă sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, fiind succesibil al lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunul în discuţie. Cererea de restituire formulată prin notificare are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunul în discuţie.
Prin cea de a treia critică, susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că există autoritate de lucru judecat cu privire la inexistenţa calităţii sale de moştenitor de pe urma defunctului G.E.A., întrucât în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ., referitoare la identitatea de obiect, cauză şi părţi.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică, întemeiată pe pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită.
Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, modificat ulterior prin Legea nr. 219/2005 „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
În speţă, nici una din ipotezele prevăzute de textul citat nu se regăseşte. Prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei reţinând că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001 (excepţie de fond, peremptorie şi absolută) aşa încât, instanţa de apel nu s-a aflat în ipotezele prevăzute de textul menţionat pentru a desfiinţa hotărârea atacată şi a trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În virtutea atribuţiilor de control judiciar, instanţa de apel a substituit doar motivarea instanţei de fond cu propria motivare corectă în fapt şi în drept, în condiţiile în care ca regulă, apelul este o cale devolutivă de atac, ceea ce înseamnă că efectele apelului nu s-au răsfrânt decât asupra a ceea ce s-a judecat de prima instanţă.
Referitor la cea de a doua critică, întemeiată pe pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,
Se susţine, în esenţă, de către recurenta-reclamantă că beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobil în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât fiind succesibil al lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a acceptat succesiunea prin însăşi cererea de restituire transmisă prin notificare, dobândind astfel calitatea de moştenitor.
De aceea, susţine recurenta, aprecierea instanţei de apel privind „exheredarea" sa, determinată de lipsa calităţii sale de moştenitoare a lui G.N., este nelegală, contravenind prevederilor art. 4 alin. (3)-(4) şi art. 22 alin. (5) şi art. 52 din Legea nr. 10/2001.
Nici această critică nu poate fi primită.
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speţă, nici una din ipotezele la care se referă textul menţionat nu se regăseşte, considerentele hotărârii atacate fiind clare şi neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în adoptarea soluţiei pronunţate, fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite".
O primă obligaţie care îi incumbă moştenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune testamentară.
În acest fel, moştenitorul dovedeşte aptitudinea sa de a succede şi vocaţia lui ereditară.
Aptitudinea de a succede, reprezintă întrunirea unor prealabile condiţiile legale în persoana unui succesibil, condiţii în lipsa cărora devine inoperabilă vocaţia sa succesorală.
Conform art. 654 şi urm. C. civ., aceste condiţii sunt:
- moştenitorul să existe la momentul deschiderii succesiunii;
- să nu fie nedemn;
- să aibă vocaţie la succesiune.
A avea vocaţie legală înseamnă a fi chemat la succesiune potrivit regulilor instituite de dreptul comun. Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun ci ea se complineşte cu acesta.
În speţă, în mod just a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât, făcând parte din categoria colateralilor ordinari, nefiind moştenitor rezervatar, a fost înlăturată de la moştenirea lui G.E.A. de legatara universală M.S.M., legatul universal conferindu-i vocaţie la întreaga moştenire.
Corect a reţinut instanţa de apel că prin instituirea numitei M.S.M. ca legatar universal al defunctului G.E.A., au fost înlăturaţi de la succesiune moştenitorii nerezervatari din clasa colateralilor ordinari, din care fac parte şi verii primari, în speţă, G.M.M. (mama reclamantei A.I.M.) şi fraţii săi P.G.C.N. şi P.C.T.
Întrucât autoarea reclamantei nu a avut calitatea de moştenitor de pe urma defunctului G.E.A., pe cale de consecinţă nu a operat retransmiterea către reclamantă nici a moştenirii rămase de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma lui G.A.(fratele acestuia şi fiul proprietarului iniţial).
Potrivit art. 651 C. civ., data în raport de care se determină persoanele chemate de moştenire şi drepturile ce li se cuvin este data decesului antecesorului părţilor, defunctul G.E.A., ceea ce exclude considerarea vreunei alte date, cum ar fi apariţia Legii nr. 10/2001, ca moment al deschiderii succesiunii.
Or, la data deschiderii succesiunii defunctului G.E.A., 24 noiembrie 1988, singura moştenitoare cu vocaţie succesorală este legatara universală M.S.M. care, aşa cum s-a arătat, i-a înlăturat de la succesiune pe moştenitorii nerezervatari din clasa colateralilor ordinari.
Cum succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire, ci ca moştenitori ai autorilor lor şi cum, în speţă, reclamanta nu este moştenitoarea defunctului G.E.A. şi implicit a defunctului G.N. (proprietarul iniţial al imobilului), aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de persoană îndreptăţită în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, aşa cum în mod just a reţinut instanţa de apel.
În contextul celor expuse, apare evident că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamanta-recurentă.
Într-adevăr, textul de lege invocat acordă vocaţie la restituire şi „succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea", aceştia urmând să accepte succesiunea, în privinţa imobilului, chiar prin expedierea notificării. Acest lucru este însă posibil doar cu condiţia ca persoana ce se pretinde îndreptăţită la restituire să aibă vocaţia de a succede în drepturile şi obligaţiile autorului.
Or, în speţă, aşa cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel, reclamanta nu are vocaţia de a succede în drepturile şi obligaţiile defunctului G.E.A., după cum nici mama sa, G.M.M. nu a avut o atare vocaţie.
În atari condiţii, notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanţă juridică.
Referitor la ultimul motiv de recurs, nici acesta nu poate fi primit.
Este de observat că instanţa de apel nu a soluţionat litigiul prin invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa nr. 1771 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă. Instanţa a examinat ea însăşi calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 şi a motivat în fapt şi în drept inexistenţa acestei calităţi raportat şi la regulile de drept comun, menţionând doar ca argument în plus faptul că prin respectiva sentinţă s-a constatat că reclamanta nu are calitate de moştenitoare legală a defunctului G.A.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatând legalitatea deciziei atacate, recursul declarat în cauză se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 156/c din 2 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2241/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2141/2008. Civil → |
|---|
