ICCJ. Decizia nr. 2202/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2202
Dosar nr. 1932/91/200.
Şedinţa publică din 2 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie al pârâtei C.M.C. în Danemarca pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 66/2000, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 479 din 2 august 2007, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că măsura solicitată de reclamantă nu poate fi primită întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit cărora restricţionarea libertăţii de şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, dispoziţii cu care legea internă intră în conflict şi care, dat fiind principiul supremaţiei dreptului comunitar, se aplică cu precădere.
Prin Decizia civilă nr. 344/A din 119 septembrie 2007, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că atâta timp cât norma de drept intern nu condiţionează restricţionarea dreptului la liberă circulaţie şi de conduita persoanei pentru care se cere aplicarea sancţiunii, fiind suficient doar faptul ca aceasta să fi fost returnată în baza unui acord de readmisie, ea intră în conflict cu norma comunitară. Ca atare, cât timp nu s-a dovedit că pârâta s-ar afla într-una din situaţiile care ar impune, conform dreptului comunitar, restricţionarea dreptului său la liberă circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, instanţa a reţinut că nu pot fi primite criticile formulate de reclamantă prin apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Susţine recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulaţie, drept prevăzut şi de art. 25 din Constituţie, nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale Protocolului adiţional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar se instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept.
De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migraţiei ilegale, cetăţenii români având obligaţia de a respecta condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiţii care nu au fost respectate de către pârâtă, măsura returnării dispusă de autorităţile daneze fiind de natură să facă dovada acestei încălcări.
Totodată, recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită dat fiind că, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât şi ulterior acestei date.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al returnării pentru şedere nelegală, măsura dispusă în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul aplicării în continuare şi după 1 ianuarie 2007 a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005, motivată de faptul că acestea nu contravin dispoziţiilor Directivei ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Ca atare, măsura returnării dispusă faţă de pârâtă la data de 22 iunie 2007 de autorităţile daneze, pe motiv de şedere nelegală, nu poate constitui, prin ea însăşi, un motiv de restrângere a dreptului acesteia la libera circulaţie de către instanţa română, chemată să analizeze cerinţele prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea formulată de reclamantă în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
În acest context al analizei, este de menţionat şi că stoparea de către statul român a fenomenelor de migraţie ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracţional şi fără a restricţiona, în afara dispoziţiilor legale, dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 344 / A din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2466/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2241/2008. Civil → |
|---|
