ICCJ. Decizia nr. 2206/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2206
Dosar nr. 2963/3/200.
Şedinţa publică din 2 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă, constată:
Cu notificarea nr, 1554/2001 adresată Primăriei Municipiului Bucureşti reclamanţii D.I., D.S., ş.a., au cerut acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat Municipiul Bucureşti, imobil preluat în mod abuziv de stat prin Decretul de expropriere nr. 130 din 29 mai 1989, poziţia 67, din patrimoniul autorului lor D.C.I.
Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2006, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să emită dispoziţie prin care să le acorde despăgubiri pentru imobilul expropriat de stat.
Prin sentinţa civilă nr. 858 din 21 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, reinvestit cu soluţionarea litigiului prin Decizia civilă nr. 2169 din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâtul să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării nr. 1554/2001.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că pârâtul avea, în raport de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a răspunde notificării în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau, după caz, a actelor doveditoare.
Instanţa a constat că pârâtul, după înregistrarea notificării, nu a solicitat reclamanţilor suplimentarea probatoriilor, măsură de natură să justifice depăşirea termenului, caz în care, indiferent de natura termenului de 60 de zile, este în culpă în ceea ce priveşte nesoluţionarea notificării. Totodată, instanţa a reţinut că nu poate primi apărarea pârâtului potrivit căreia nu a soluţionat notificarea întrucât reclamanţii nu au depus o declaraţie expresă în sensul că nu mai au alte acte de depus, aspect care putea avea relevanţă doar în contextul formei iniţiale a legii, care prevedea un termen în care părţile puteau depune actele doveditoare, caz în care, în situaţia depunerii unei astfel de declaraţii, pârâtul putea trece la soluţionarea notificării mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.
Prin Decizia civilă nr. 163/A din 15 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, interpretare care corespunde şi cerinţei de asigurare a unui termen rezonabil de finalizare a procedurii declanşată de reclamanţi, în sensul art. 6 CEDO, procedură care a fost iniţiată în cursul anului 2001 şi care a rămas nefinalizată de către pârât.
Instanţa de apel a reţinut că soluţia se impune şi în raport de dispoziţiile art. 25.1 alin. (3) din HG 250/2007 invocate de apelant, dispoziţii care trebuie interpretate în coroborare cu cele prevăzute de alin. (1), (2) şi (4) din aceiaşi normă, anume în sensul că entitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile şi numai în situaţia în care găseşte necesară suplimentarea probatoriului are obligaţia de a solicita persoanelor îndreptăţite actele pe care le apreciază a-i fi necesare în vederea soluţionării notificării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia cât reclamanţii nu i-au adus la cunoştinţă, odată cu depunerea notificării, faptul că nu ar mai avea şi alte acte pe care să le depună în susţinerea acesteia, în mod greşit instanţele de fond au reţinut că termenul de 60 de zile, în care trebuia să soluţioneze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu privire la nerespectarea obligaţiei de a soluţiona în termen legal notificarea.
Recurentul susţine că interpretarea se impunea în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 23.1 din HG 498/2003.
Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Prin dispoziţia art. 23.1. alin. (1) din HG nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 din HG 250/2007, prin care s-a abrogat HG nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Dispoziţia se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) şi (5), rezultă că entitatea deţinătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptăţite faptul că pentru fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat notificării, şi aceasta, persoană îndreptăţită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere.
Or, în mod corect instanţele de fond, în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, au statuat că atâta timp cât, în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au ataşat notificării transmise pârâtului sub nr. 1554 din 18 aprilie 2001 actele de care înţelegeau să se folosească în dovedirea pretenţiilor notificate şi, atâta timp cât pârâtul, în urma analizei actelor doveditoare anexate notificării, nu a comunicat reclamaţilor, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de soluţionare a notificării este nejustificat.
În acest context al analizei, este de menţionat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluţionare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamanţii nu ar fi depus odată cu notificarea şi o declaraţie prin care să precizeze că nu mai deţin alte probe, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiţie. Mai mult, o astfel de declaraţie, potrivit dispoziţiilor normelor metodologice mai sus arătate, este necesară numai în măsura în care, în prealabil, unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse odată cu notificarea, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, ipoteză care nu este dată în speţa supusă analizei.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
Cum recurentul a căzut în pretenţii, în baza art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat să plătească intimaţilor 100 lei, cheltuieli de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 163/A din 15 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurent să plătească intimaţilor 100 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2211/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2136/2008. Civil → |
|---|
