ICCJ. Decizia nr. 224/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 224
Dosar nr. 40363/3/200.
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1743 din 21 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.A.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general, a obligat pârâtul să soluţioneze notificarea nr. 4032 din 12 octombrie 2001 formulată de reclamant prin Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi „B.R.B." şi a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat, prin notificare, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul trecut în proprietatea statului, situat în Bucureşti, în suprafaţă de 294,60 mp.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are obligaţia să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, termen care are două date de referinţă, însă pentru a avea beneficiul prorogării prevăzut de text, unitatea deţinătoare trebuie să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea înscrisurilor.
A reţinut tribunalul, că pârâtul, care nu a comunicat reclamantului că se impune depunerea de acte suplimentare, nu a răspuns notificării în termenul prevăzut de lege. Modalitatea de răspuns şi termenul în care trebuia să se răspundă sunt imperative, iar prin faptul că nu s-a răspuns la notificare pârâtul a adoptat o conduită culpabilă prin care a afectat interesele reclamantului.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, s-a reţinut că este inadmisibilă, deoarece posibilitatea obligării pârâtului la plata unei amenzi civile în folosul statului pentru neexecutarea obligaţiei de a face este reglementată de art. 5803 C. proc. civ., creditorul putând să solicite doar obligarea la plata de daune interese.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 305 A din 16 mai 2007, a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe. A fost admis apelul declarat de reclamant, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului la 500 lei daune cominatorii pe zi întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la data soluţionării notificării şi au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit o obligaţie de a face în sarcina pârâtului, a cărei îndeplinire poate fi solicitată în condiţiile art. 1073 şi urm. C. civ.
Termenul în care trebuie soluţionată notificarea este prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi, chiar dacă reclamantul nu ar fi depus toate actele, apelanta trebuia să răspundă la notificare. Faptul că în art. 22 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, se prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării nu conduce la concluzia că termenul pentru soluţionarea notificării a fost prelungit.
În privinţa apelului declarat de reclamant, se reţine că este întemeiat, deoarece prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă „şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ."
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit a fost obligat să răspundă la notificare.
A arătat recurentul că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Acest termen are două date de referinţă, iar dacă odată cu notificarea nu au fost depuse actele doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora. Prin Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, se precizează că dispoziţia se emite numai când notificatorul a depus toate actele în susţinerea notificării, iar, în cauză, termenul de 60 de zile nu a început să curgă, deoarece „notificatorii nu au depus toate actele de care înţeleg să se folosească".
Recurentul a solicitat ca cererea pentru plata de daune cominatorii să fie respinsă, pentru că legiuitorul a reglementat ca modalitate prin care creditorul unei obligaţii de a face poate obţine îndeplinirea acesteia aplicarea unei amenzi civile.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare notificate obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar, conform art. 25.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de „a face" se poate proroga numai dacă unitatea notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul prorogării este necesar ca unitatea notificată să comunice în scris notificatorului faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei/dispoziţiei sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate.
Articolul 23 din Legea nr. 10/2001, republicată stabileşte pentru persoana îndreptăţită posibilitatea de a depune actele doveditoare până la data soluţionării notificării, fără să proroge termenul prevăzut de art. 25 din lege pentru soluţionarea notificării.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în prezenta cauză, corect prin sentinţa tribunalului, păstrată prin Decizia atacată, recurentul, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligat să soluţioneze notificarea.
În notificare, intimatul–reclamant a arătat care sunt actele doveditoare anexate şi că, la solicitarea instituţiei notificate va depune orice alt act „necesar pentru clarificarea situaţiei juridice".
În cuprinsul acţiunii a precizat că notificarea a fost transmisă împreună cu toate actele doveditoare, iar pârâtul–recurent, fără să arate ce acte mai trebuie depuse, nu a emis dispoziţia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data soluţionării recursului.
Neîntemeiată este şi susţinerea recurentului că existenţa reglementării obligării debitorului care nu îşi execută obligaţia de a face la plata unei amenzi civile face inadmisibilă obligarea la daune cominatorii.
Aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, a dezlegat această problemă de drept, stabilind că este admisibilă cererea pentru obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile, conform art. 5803 C. proc. civ., iar, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată de Înalta Curte este obligatorie pentru instanţe.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 305 A din 16 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 227/2008. Civil → |
|---|
