ICCJ. Decizia nr. 2736/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2736
Dosar nr. 420/116/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2008
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, la 25 ianuarie 2007 reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei S.F.
În motivarea cererii s-a arătat că la 22 noiembrie 2006 pârâta a fost returnată din Italia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 557 din 7 martie 2007 Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Acordul de readmisie încheiat între România şi Italia în 1997 în scopul stopării imigraţiei ilegale nu mai corespunde noilor realităţi, având în vedere actul aderării României la Uniunea Europeană. Acum 10 ani se putea vorbi de imigraţie ilegală, dar după ce România a devenit membru al Uniunii Europene nu se mai poate susţine că un cetăţean european, cum sunt şi cetăţenii români, imigrează în spaţiul european, pentru că are dreptul de a circula liber.
Simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi ieşirea propriilor cetăţeni în spaţiul european anterior aderării României nu este de natură să constituie în sine o conduită care ameninţă ordinea publică, siguranţa şi restrângerea dreptului la libera circulaţie şi nici nu este justificată de un interes public.
Apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 635 din 5 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că, garantând dreptul cetăţenilor români de a călători în străinătate, legiuitorul a înţeles ca limitarea exercitării acestui drept să se producă numai temporar şi numai în condiţiile legii.
Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile cetăţenilor români prevederile Directivei 2004/38 care impune multă precauţie în limitarea dreptului la liberă circulaţie doar pentru situaţii extreme ce ţin de motive de ordine publică sau de siguranţă publică. în speţă, nu este dovedită necesitatea acestei măsuri extreme.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte:
Chiar şi în condiţiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetăţenii români, dobândind statutul de cetăţeni ai Uniunii Europene, trebuie să-şi exercite toate drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislaţia actuală şi a obligaţiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
Returnarea unui cetăţean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.
Chiar dacă art. 40 al Directivei 2004/3 8/CE prevede transpunerea în legislaţia internă, directiva nu face parte de drept din legislaţia internă, ci impune statelor membre o obligaţie de rezultat şi lasă autorităţilor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele utilizate în acest scop.
Obligaţia statului român ca ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.
Chiar din declaraţia pârâtei, întocmită la data returnării în ţară rezultă că aceasta a conştientizat că a fost returnată pe motiv că nu îndeplinea cerinţele de şedere legală pe teritoriul Italiei, încălcând astfel obligaţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, astfel că ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români pot circula în străinătate.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate în primă instanţă, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Într-adevăr, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a Ii-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Pe de altă parte, sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliţie pe motiv de şedere ilegală" din înscrisul tipizat completat de către pârâtă, a fost anihilată prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieşit legal din ţară la 14 septembrie 2006. Or, în afara acestei menţiuni cuprinse într-un înscris cu un conţinut predeterminat, nu s-a probat că la 22 noiembrie 2006 pârâta stătea ilegal în Italia.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 635 din 5 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia
a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2954/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2728/2008. Civil → |
|---|
