ICCJ. Decizia nr. 3207/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3207
Dosar nr. 12293/3/200.
Şedinţa publică din 21 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 mai 2005, reclamantul C.C.I.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului anularea Ordinului nr. 560 din 18 aprilie 2005 emis de pârât prin care i-a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a suprafeţei de 18.000 mp teren liber situat în incinta portului Constanţa, zona Poarta nr. 6 şi restituirea în natură a terenului menţionat sau măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că este fiul proprietarului imobilului, C.B., parte din terenul ce a aparţinut acestuia fiind încorporată în intravilanul oraşului Constanţa, restul terenului ce constituie obiectul prezentului litigiu, fiind inclus în lipsa oricărui act de preluare în perimetrul portului Constanţa zona poarta nr. 6, şi constituind, de la momentul apariţiei legii de reparaţii şi până în prezent, teren liber, ce nu este ocupat de nici o instalaţie sau construcţie specifică portului.
Ca urmare, s-a considerat îndreptăţit în soluţionarea cererii sale în sensul celor solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1173 din 25 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamantului şi a anulat actul administrativ atacat.
A fost obligat pârâtul să facă reclamantului ofertă de restituire prin echivalent în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 din lege) şi a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului să emită un ordin de restituire a terenului în natură.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că terenul solicitat a fost proprietatea antecesorului reclamantului şi că nu a ieşit din patrimoniul acestuia în mod legal, sens în care s-a arătat că pârâta nu a putut prezenta în justificarea caracterului legitim a preluării un act de preluare legală sau de înstrăinare benevolă, motiv pentru care s-a conchis în sensul caracterului abuziv al preluării.
S-au constatat ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamantului privind aptitudinea bunului de a fi restituit în natură, întrucât probele administrate în cauză au relevat că acesta este ocupat de construcţii şi are diverse afectaţiuni ce îl fac impropriu restituirii, iar terenul, obiect al litigiului, este situat în incinta portului Constanţa, fiind exceptat, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 de la restituirea către particulari.
S-a reţinut însă, raportat la considerentele expuse, incidenţa art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, a căror aplicare s-a făcut în cauză, cererea dedusă judecăţii fiind admisă.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost confirmate prin Decizia nr. 371 A din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, urmare a respingerii ambelor apeluri declarate împotriva sa.
S-a reţinut ca dovedită atât calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, cât şi deposedarea abuzivă a autorului său de către stat, elemente ce fac aplicabile cauzei prevederile legii speciale de reparaţii.
Instanţa de apel nu a fost de acord cu cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată în apel, de restituire în natură a suprafeţei de 4000 mp, astfel cum a fost diminuată în apel, întrucât aceasta este cuprinsă în planul instituţional al CM Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa pentru amenajarea Porţii nr. 6 a Portului Constanţa şi inclus în raza portului, fiind necesar unei bune utilizări a investiţiilor deja existente şi aflat în apropierea căilor ferate, a zonelor de siguranţă, situaţie ce, de asemenea, nu face posibilă restituirea sa în natură.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Ministerul Transporturilor, criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului său, reclamantul a învederat că refuzul instanţelor de judecată de a-i restitui parţial în natură terenul rămas liber, contravine dispoziţiilor imperative ale art. 21 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, care instituie indisponibilizarea imobilelor ce fac obiectul legii.
Împrejurarea că suprafaţa de 4000 mp solicitată face parte dintr-un eventual plan investiţional al Companiei Administraţiei Porturilor Constanţa, aspect ce nici nu a fost dovedit, nu constituie un impediment legal de respingere a cererii sale de restituire în natură a acestui teren. Eventualele proiecte întocmite cu referire la terenul menţionat sunt lipsite de finalitate, întrucât pentru acest teren operează, potrivit dispoziţiilor legale invocate, o indisponibilizare de drept.
Sunt, de asemenea, greşite considerentele şi, implicit, hotărârea pronunţată în temeiul acestora, privind dificultăţile pe care le-ar avea de suportat reclamantul în cazul restituirii bunului în natură, cât priveşte exercitarea dreptului de proprietate sub toate aspectele sale şi care, dat fiind poziţionarea bunului, ar suferi inevitabil anumite limitări, ceea ce ar determina şi inutilitatea, lipsa de interes în formularea cererii, considerente ce sunt contrare prevederilor art. 480 C. proc. civ. şi care, de asemenea, determină nelegalitatea hotărârii atacate.
În recursul său, pârâtul Ministerul Transporturilor a negat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită sub cele două aspecte reglementate de lege, justificat pe anumite înscrisuri depuse în probaţiune şi care sunt enumerate în recurs şi din care ar reieşi că, în realitate, imobilul ar fi fost înstrăinat de antecesorul reclamantului, situaţie ce determină inaplicabilitatea în speţă a legii de reparaţii.
Recursurile nu sunt fondate.
Cu actele de proprietate depuse în probaţiune, contract de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 1709/1932 şi planul „Parcelarea B., lotul mare nr. 30" aprobată de fosta prefectură a judeţului Constanţa în anul 1898 ca şi din documentaţia topografică anexată cererii introductive, rezultă indubitabil că antecesorul reclamantului a fost proprietarul unui teren în suprafaţa de 24.188 mp, care se află în incinta portului Zona Poarta 6, fiind ocupat în prezent de căi acces, canal conducte, cale ferate uzinală, taluz, colină poartă şi teren liber de construcţii.
Prin urmare, reclamantul, în calitate de moştenitorul al proprietarului, a făcut atât dovada dreptului de proprietate invocat, cât şi a deţinerii acestuia de pârât prin una dintre unităţile aflate în subordinea sa.
În lipsa prezentării unor acte valide de dobândire a bunului (titlu valabil în modalităţile reglementate de legea civilă) pârâtul nu poate invoca şi susţine neîndeplinirea de către reclamant a cerinţei preluării abuzive a bunului. În accepţiunea legii speciale, împrejurarea că bunul se găseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, (cap. I - principii de soluţionare a notificării prevăzute de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 adoptate prin HG nr. 250/2007), prezumţie ce nu a fost răsturnată în speţă, sarcină ce îi revenea părţii ce o contestă în conformitate cu regula invocată în motivele proprii de recurs şi reglementată de art. 1169 C. civ.
Sunt nefondate şi criticile reclamantului întrucât, deşi teoretic motivul privind nelegalitatea hotărârii determinat de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este întemeiat, consideraţiunile dezvoltate în susţinerea sa fiind conform prescripţiilor legii, în concret, prevederile analizate nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.
Aceasta pentru că la momentul apariţiei legii de reparaţie, bunul avea aceeaşi destinaţie ca şi la data sesizării instanţei şi se găsea în incinta portului Constanţa, aplicându-i-se regimul juridic specific reglementat de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia.
Prin urmare, în speţă nu poate fi invocată sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale menţionate şi care priveşte operaţiuni de transmitere şi de schimbare a destinaţiei bunurilor, obiect de reglementare a legii, intervenite după momentul apariţiei sale şi „până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare".
De asemenea, se constată că măsura dispusă de instanţe este conformă prevederilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, terenul solicitat fiind ocupat, în sensul legii de reparaţie, de diverse lucrări, instalaţii ce îl fac impropriu restituirii şi care determină acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de art. 10 alin. (8) cu referire la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Deşi se constată ca întemeiate criticile reclamantului privind expunerea deficitară a considerentelor ce au determinat refuzul restituirii bunului în natură, justificat de poziţionarea sa şi care ar presupune anumite restricţii/limitări în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, aceasta nu poate conduce la reformarea hotărârii, ale cărei dispoziţii se reţine, potrivit celor sus expuse ca fiind în acord cu prescripţiile legale evocate.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.C.I.D. şi de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva deciziei nr. 371 A din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3221/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3003/2008. Civil → |
|---|
