ICCJ. Decizia nr. 3654/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3654
Dosar nr. 264/2/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 447 din 19 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi D.C.P. şi D.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, P.I. şi SC R. SA, reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii D.C.P. şi D.E. au chemat în judecată pe pârâţi, solicitând obligarea Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 90 situat în Bucureşti, şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990 prin care SC R. SA a vândut pârâtului P.I. apartamentul în litigiu, pe care l-au dobândit în baza contractului nr. 100 încheiat cu Oficiul pentru Construirea de Locuinţe la data de 10 decembrie 1970, ce a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, abuziv şi ilegal.
Prima instanţă a invocat, din oficiu, inadmisibilitatea cererii pe această cale, întrucât Legea nr. 10/2001 constituie regimul juridic în materie şi în vigoare la această dată, statuând o procedură prealabilă pe care reclamanţii ar fi trebuit să o urmeze, şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 401/A din 14 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi D.C.P. şi D.E., a anulat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel, pentru a hotărî astfel, a reţinut că acţiunea formulată de reclamanţi la prima instanţă este o acţiune în revendicare (primul capăt de cerere) şi constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare (al doilea capăt de cerere) fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 112/1995.
Acţiunea a fost promovată la data de 11 aprilie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ca atare, cererea reclamanţilor intră sub incidenţa art. 47 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, art. 46 în forma actuală.
Faţă de poziţia procesuală a reclamanţilor, în sensul că au renunţat la judecarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a analizat numai cererea în revendicare, aşa cum a fost investită iniţial instanţa la data de 11 aprilie 2001.
Faţă de caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare care tinde la apărarea dreptului de proprietate, aceasta nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine „caracterul inadmisibil al acţiunii în apărarea unui drept real important, respectiv a dreptului de proprietate".
În această situaţie, s-a concluzionat că, prima instanţă trebuia să soluţioneze pe fond cererea şi în funcţie de probatoriu avea de dat fie o soluţie de respingere, fie de admitere sau soluţii arătate de lege, dar în nici un caz să respingă acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.I., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel, casând sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deşi putea să facă aplicarea art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ. şi art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reţinând cauza spre rejudecare.
Celelalte critici formulate de recurentul-pârât privesc fondul litigiului în sensul că locuinţa, urmare a cererii de plecare definitivă din ţară a reclamanţilor, a fost înstrăinată către stat, iar acestora li se pot acorda în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei.
În recurs, reclamanţii au precizat valoarea imobilului de 145.000 Euro, echivalentul a 522.000 RON, iar pârâtul a depus adresa nr. 1151 din 23 ianuarie 2008 emisă de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Consiliului local al sectorului 3 din care reiese valoarea de impozitare a apartamentului în anul 2001, de 311.904.000 lei, filele 16 şi 18 dosar recurs.
În şedinţa publică din 5 iunie 2008, instanţa, din oficiu, a invocat în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. care privesc ipoteza pronunţării hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Examinând Decizia, în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul, este fondat, pentru următoarele considerente:
Hotărârea recurată, pronunţată la 14 iunie 2007, a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, faţă de prevederile Legii nr. 219/2001.
Astfel, prin acţiunea promovată la data de 11 aprilie 2001, reclamanţii D.C.P. şi D.E. au investit instanţa cu cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 90 situat în Bucureşti, şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1434/3/1990, încheiat între pârâţii S.C. Romconfort S.A. şi P.I., asupra aceluiaşi imobil, precizând că valoarea obiectului litigiului este de peste 150.000.000 lei.
La solicitarea instanţei, în recurs, reclamanţii au precizat că valoarea imobilului care face obiectul celor două capete de cerere este de 145.000 Euro şi faţă de paritatea Euro/leu, la data introducerii acţiunii, 11 aprilie 2001, de 24.701 lei/Euro, valoarea era sub 5 miliarde lei, respectiv de 3.587.645.000 lei.
Prin urmare, faţă de obiectul acţiunii şi valoarea bunului care face obiectul celor două capete de cerere la data introducerii acţiunii, precizată de reclamanţi la suma de 145.000 Euro ( 3.587.645.000 lei), competent să soluţioneze apelul reclamanţilor era, la data de 14 iunie 2007, tribunalul şi nu curtea de apel.
Stabilirea competenţei materiale se face, potrivit art. 181 C. proc. civ., în raport de valoarea imobilului la data introducerii acţiunii, chiar dacă ulterior ar interveni modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Curtea de apel a fost investită legal cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi la 4.07.2001, dată la care tribunalul era competent să soluţioneze, în primă instanţă, cererile al căror obiect avea o valoarea de peste 2 miliarde lei, însă, după această dată, a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005, prin care dispoziţiile legale privitoare la competenţa după materie au fost modificate.
Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, prevede, la alin. (2), că „apelurile aflate pe rolul curţilor de apel şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului se trimit al tribunale".
Faţă de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalului", instanţa competentă material să soluţioneze apelul se stabileşte în raport cu obiectul pricinii şi normele de competenţă materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005, iar conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.
Procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc. civ., de competenţa judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanţă de drept comun pentru soluţionarea apelurilor.
Aşa fiind, în raport de obiectul pricinii şi valoarea acestuia de 3.587.645.000 lei, curtea de apel, care a soluţionat apelul reclamanţilor nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2003, a încălcat competenţa tribunalului.
Pentru aceste considerente, constatând că în speţă sunt incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanţa va admite recursul declarat de pârâtul P.I. şi, fără să analizeze motivele de recurs invocate de acesta, va casa hotărârea recurată, iar conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite spre judecarea apelului reclamanţilor Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul P.I. împotriva deciziei nr. 401 A din 14 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite dosarul spre judecarea apelului la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 3710/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3588/2008. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
