ICCJ. Decizia nr. 3842/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3842
Dosar nr. 646/116/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2007 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtei P.C.M. la liberă circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 29 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5, art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul Călăraşi, prin sentinţa civilă nr. 922 din 24 aprilie 2007 a respins acţiunea, soluţie menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, potrivit deciziei civile nr. 190/A din 12 iulie 2007, conform căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa anterioară a reţinut, în esenţă, că în raport de situaţia de fapt rezultată din probele administrate, numai măsura returnării pârâtei în baza unui acord de readmisie nu este suficientă pentru a dispune restrângerea dreptului acesteia la liberă circulaţie, nerezultând ce anume formalităţi de şedere pe teritoriul Italiei nu au fost îndeplinită şi care este raţiunea pentru care revenirea pârâtei pe teritoriul acestui stat ar putea fi îngrădită.
În plus, în acord de readmisie dintre România şi Italia, singura obligaţie asumată de statele contractante a fost aceea de a readmite pe teritoriile lor proprii cetăţeni care ar fi depistaţi fără forme legale de intrare sau şedere (obligaţie îndeplinită de România), fără ca părţile contractante să îşi asume vreo obligaţie ulterioară, corelativă readmisiei de a nu permite în viitor accesul acelui cetăţean pe teritoriul statului din care a fost returnat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta susţine că măsura returnării pârâtei, dispusă de autorităţile italiene în baza acordului de readmisie, nu poate fi cenzurată de autorităţile române, impunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care se circumscriu situaţiilor prevăzute în art. 53 din Constituţie (apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice), precum şi documentelor internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului la care România este parte, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se mai susţine că prin anexa VII alin. (9) din Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pe o perioadă de doi ani de la data aderării României la Uniunea Europeană aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE în privinţa lucrătorilor, cu excepţia menţionată la alin. (2) al anexei VII, ce vizează situaţia persoanelor care muncesc legal într-un stat membru al Uniunii Europene.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente care vor suplini parţial motivarea hotărârii pronunţate în etapa procesuală a apelului:
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Dacă normele comunitare instituie o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Italia „pe motiv de şedere ilegală", motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză, nesusţinându-se prin cererea introductivă şi în căile de atac alt motiv de returnare decât „şederea ilegală".
Pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului cetăţenilor români pe piaţa muncii în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada de tranziţie invocată, nu justifică interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat şi în alt scop decât cel al desfăşurării unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 190 A din 12 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3840/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3830/2008. Civil → |
|---|
