ICCJ. Decizia nr. 4799/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4799
Dosar nr. 5250/1/200.
Şedinţa publică din 9 iulie 2008
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
În temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. L.M.E. a solicitat instanţei revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, motivat de faptul că prin hotărârea CEDO din 26 ianuarie 2006 (publicată în MO 588 din 7 iulie 2006) s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv încălcarea dreptului acesteia la acţiune pentru valorificarea dreptului de proprietate în privinţa apartamentelor 3, 5 şi 7 din imobilul situat în Bucureşti.
Se precizează în motivarea cererii de revizuire că şi în prezent continuă gravele consecinţe ale încălcării dreptului său, deoarece este în continuare împiedicată să-şi exercite şi să-şi apere dreptul său de proprietate în privinţa celor trei apartamente, judecata fiindu-i obstrucţionată de instanţele române până la revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie.
Cererea de revizuire este întemeiată astfel cum se va arăta în cele ce urmează.
Reclamanţii S.R.R. şi L.M.E. au acţionat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că S.R.R. este proprietarul apartamentelor 2, 4 şi 6 de la etajul imobilului situat în Bucureşti iar reclamanta L.M.E. este proprietara apartamentelor 3, 5 şi 7 de la etajul aceluiaşi imobil. Ca urmare, reclamanţii au cerut obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să le lase în deplină proprietate şi posesie aceste apartamente, evaluate provizoriu la un miliard, constatându-se totodată că imobilul a fost preluat de PCR şi apoi de stat fără titlu şi deci nu le sunt incidente prevederile Legii nr. 112/1995.
În cauză au făcut cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâtului, V.Ş. şi E., H.H., O.A. şi A.O., D.B. şi D.E., foşti chiriaşi, în prezent proprietari ai apartamentelor 3, 4, 5 şi 7, cumpărate în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocat de intervenienţi şi în consecinţă a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere dispoziţiunile art. 1200 alin. (3) şi art. 1201 C. civ. şi Decizia nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă o acţiune contencioasă a reclamantei vizând aceleaşi apartamente.
Sesizată cu judecarea apelurilor declarate de reclamanţi, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 160 A din 17 iunie 1999 a respins apelul declarat de reclamanta L.M.E. dar a admis apelul declarat de reclamantul S.R.R. şi a desfiinţat sentinţa, trimiţând cauza aceluiaşi tribunal pentru judecarea fondului.
Prin Decizia nr. 4590 din 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta L.M.E. şi intervenientul H.H. împotriva deciziei nr. 160 A din 17 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, într-un alt litigiu, finalizat prin Decizia nr. 1462/1994, L.M.E. a revendicat întregul imobil din Bucureşti, (ceea ce include şi apartamentele 3, 5 şi 7) în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, SC H. SA, M.R. şi intervenienţii V.Ş., O.A. şi S.B. şi că pe fond după casarea deciziei nr. 746 din 13 iunie 1994 al Tribunalului Municipiului Bucureşti, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
În ceea ce îl priveşte pe S.R., Decizia nr. 1462 din 1994 nu-i este opozabilă, deoarece nu a fost parte în proces, astfel că autoritatea de lucru judecat nu operează în cauză. Pentru considerentele expuse au fost menţinute dispoziţiunile deciziei civile nr. 160 A din 17 iunie 1999, prin care s-a admis apelul declarat de S.R.R. împotriva sentinţei nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea fondului.
Sentinţa nr. 529 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în fond după casarea cu trimitere, şi prin care s-a luat act de renunţarea la acţiunea formulată de S.R.R. a fost casată cu trimitere la aceeaşi instanţă prin Decizia nr. 3582 din 1 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, urmare admiterii recursului declarat de intervenienţii V.Ş., V.E. H.H.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 313 din 25 martie 2003 a admis cererile de intervenţie formulate în favoarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de S.R.R. şi L.M.E. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenienţii V.Ş., V.E., H.H., O.A. şi A.O.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului sesizată fiind de L.M.E., prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, rămasă definitivă la 26 aprilie 2006 (publicată în M.O. al României nr. 588 din 7 iulie 2006, a statuat că în cauză a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamanta L.M.E. nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie, pentru a-şi revendica bunurile imobiliare şi pentru a putea obţine o satisfacţie echitabilă.
În considerentele hotărârii, pronunţată de Curtea Europeană, s-a concluzionat că instanţele naţionale au respins acţiunea în revendicare a reclamantei pe motiv de autoritate de lucru judecat, în raport de Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa, respectiv sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997.
S-a mai reţinut că tribunalul Bucureşti a respins cea de a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză, alături de obiect şi părţi, iar Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei L.M., referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate , deşi din sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997, reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze.
În plus, Curtea Europeană a constatat că nici o instanţă nu a explicat motivele pentru care sentinţa rămasă definitivă, din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate aşa cum susţine reclamanta şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie s-a considerat că sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta l-a recunoscut.
Revizuirea deciziei din 3 decembrie 1994 pe baza unor probe „decisive noi" la care se referea Curtea de Apel Bucureşti, nu oferea reclamantei L.M.E. o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale, deoarece sentinţa din 28 martie 1997 este ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, şi anume Decizia din 3 decembrie 1994, astfel că cerinţa prevăzută de art. 322 C. proc. civ., aceea a existenţei probei noi în momentul pronunţării deciziei a cărei revizuire se cere, nu este realizată.
În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a considerat că accesul la justiţie al petiţionarei L.M.E., dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) din Convenţie şi că petiţionara a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
Efectele hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care se constată violarea de către instanţele naţionale a drepturilor omului, consfinţite în Convenţie, cu ocazia pronunţării hotărârilor rămase irevocabile, după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de legislaţia naţională, operează asupra acestor hotărâri, prin intermediul căii de atac extraordinare, a revizuirii, prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., prin care instanţa îşi retractează propria hotărâre.
Prioritatea reglementărilor internaţionale, a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului faţă de legislaţia internă, în cazul neconcordanţei dintre acestea precum şi principiul de interpretare şi aplicare a dispoziţiunilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, toate consacrate constituţional de art. 20, motivează aplicarea art. 322 pct. 9 într-o nouă viziune de interpretare a alin. (1) al art. 322 C. proc. civ.
Revizuirea prevăzută de art. 322 pct. 9 introdusă prin OUG nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condiţiile existenţei unei hotărâri pronunţată de CEDO prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printr-o hotărâre judecătorească internă şi numai dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.
Imperativul aplicării art. 322 pct. 9 pentru remedierea drepturilor încălcate, a căror violare a fost constatată prin hotărârea CEDO, obligatorie jurisdicţiei naţionale, în temeiul art. 20 din Constituţie face ca revizuirea hotărârii instanţei de recurs (singura care poate fi retrocedată în temeiul art. 322 pct. 9) să nu fie condiţionată de evocarea fondului.
Pentru aceste argumente, apărările formulate de pârâtă şi intervenienţi referitoare la inexistenţa în speţă a cerinţei prevăzută de alin. (1) al art. 322 C. proc. civ., legată de neevocarea fondului prin Decizia nr. 4590/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, a cărei revizuire se solicită să fie neavenite.
Aşa cum s-a stabilit prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului accesul la justiţie al intimatei fiind obstrucţionat, ea fiind lipsită de posibilitatea clară şi concretă de acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, singura cale de remediere a consecinţelor grave ale acestei încălcări o constituie revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999, care reţinând irevocabil existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1462 din 9 decembrie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti se constituie într-un fine de neprimire a unei noi acţiuni prin care reclamanta să-şi valorifice drepturile sale în privinţa celor tei apartamente.
În speţă fiind întrunite cerinţele art. 322 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 322 alin. (1) C. proc. civ. deoarece există o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care constată o încălcare a unui drept fundamental, accesul la instanţă care să statueze în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei L.M.E., iar această încălcare nu poate fi remediată decât prin revizuirea deciziei nr. 4590/1999 a Curţii Supreme de Justiţie, prezenta acţiune de revizuire urmează a fi admisă.
Anulându-se Decizia atacată recursul declarat de reclamanta L.M.E. împotriva deciziei nr. 160/1999 a Curţii de Apel Bucureşti va fi admis.
Întrucât fondul cauzei nu a fost soluţionat prin Decizia recurată, şi prin sentinţa nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, aceste hotărâri vor fi casate cu trimitere, în temeiul art. 313 C. proc. civ., pentru rejudecare aceluiaşi tribunal, numai în ceea ce o priveşte pe L.M.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea de revizuire formulată de L.M.E. împotriva deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Anulează Decizia atacată şi admite recursul declarat de reclamanta revizuentă L.M.E. împotriva deciziei nr. 160 A/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează parţial Decizia nr. 160 A din 17 iunie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi sentinţa nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu trimitere pentru rejudecare la acelaşi tribunal numai în ceea ce o priveşte pe L.M.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 556/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4786/2008. Civil → |
|---|
