ICCJ. Decizia nr. 51/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 51
Dosar nr. 3740/62/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului C.A.I. la liberă circulaţie în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franţa, la data de 17 august 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin HG nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi ale art. 52 din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul, prin sentinţa nr. 96 /S din 5 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, soluţie menţinută de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 65/Ap din 28 mai 2007.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, pârâtul a obţinut de la autorităţile franceze, începând cu data de 12 iunie 2006, permis de muncă ce avea la bază un contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu o societate comercială din Franţa, locuind şi muncind pe teritoriul acestui stat.
Apărarea reclamantei privind existenţa unei necorelări între actele de autoritate ale statului francez, privind returnarea pârâtului deşi i-a fost acordat permis de muncă, a fost înlăturată de instanţa de apel, cu motivarea că, atâta timp cât existenţa contractului de muncă amintit este atestată şi prin semnătura reprezentantului societăţii la care pârâtul a fost angajat, înscris împotriva căruia reclamanta nu s-a înscris în fals, soluţia primei instanţe corespunde scopului dispoziţiilor art. 48 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care au caracter permisiv întrucât lasă judecătorului autoritatea de a aprecia temeinicia luării măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român, măsură care nu se impune a fi luată faţă de pârât.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că măsura returnării dispusă de autorităţile franceze face dovada că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene, că „atestaţia de lucru" invocată de pârât nu este conformă cu originalul [art. 116 alin. (1) C. proc. civ.] iar autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile franceze.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente care vor suplini parţial motivarea instanţei anterioare:
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franţa „pe motiv de şedere ilegală", motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
În plus, faţă de înscrisurile depuse în fazele procesuale anterioare, cât şi în recurs rezultă că şi în prezent intimatul pârât desfăşoară o activitate lucrativă pe teritoriul statului francez, atestată şi recunoscută de autorităţile fiscale şi comerciale ale acestei ţări.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 65/Ap din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 553/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 433/2008. Civil → |
|---|
