ICCJ. Decizia nr. 5142/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5142
Dosar nr. 1599/105/200.
Şedinţa publică din 23 septembrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii C.R., P.C., P.I.R., P.M.D., R.G. şi P.B.O. au chemat în judecată pe pârâta E. SA pentru obligarea acesteia să emită Decizia de restituire în natură a imobilelor teren şi construcţie situate în Ploieşti, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 519 din 28 martie 2007 a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei invocată de pârâtă şi, admiţând acţiunea, a obligat-o pe aceasta să emită dispoziţie verbală privind notificarea formulată de reclamanţi la 10 august 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc M.S. cu privire la restituirea imobilului revendicat, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanţii au notificat la 10 august 2001 cu nr. 289 pe pârâtă care nu a dat curs acestei sesizări, încălcând dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie obligaţia pentru unitatea deţinătoare să emită o dispoziţie sau decizie motivată, în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare.
S-a reţinut că nici după o a doua notificare formulată de reclamanţi la 21 septembrie 2005 cu nr. 9544, după apariţia Legii nr. 247/2005 pârâta nu s-a conformat obligaţiilor legale.
Judecata pe fondul cauzei a avut loc în contextul în care instanţa a respins excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului, invocată de pârâtă, în opinia căreia competentă să se pronunţe, în acţiuni care au ca obiect o obligaţie de a face, este judecătoria. S-a apreciat că Legea nr. 10/2001 consacră competenţa Tribunalului aşa cum este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 385 din 28 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a pronunţat o soluţie corectă când a obligat pe pârâtă să emită o dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării cu care a fost sesizată.
S-a constatat în acest sens că pârâta deţine imobilul revendicat în patrimoniul său, împrejurare confirmată de pârâtă, ceea ce îi conferă acesteia caracterul de unitate deţinătoare faţă de care Legea nr. 10/2001 instituie obligaţia de răspuns prin soluţionarea notificării.
Pârâta a declarat recurs în termen legal împotriva deciziei nr. 385/2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
În motivarea recursului pârâta a invocat în esenţă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) şi, respectiv art. 24 alin. (1) din HG nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care vizează stabilirea regimului juridic al reparaţiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul localităţilor aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral sau într-o proporţie ce nu permite aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat de către recurentă ca nelegală dispoziţia intimatei de a o obliga la emiterea unei decizii motivate câtă vreme alin. (1) şi (2) al art. 24 din Legea nr. 10/2001, sunt clare cât priveşte obligaţia unităţilor privatizate de a emite o decizie prin care acestea vor propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta, împotriva căreia a fost deschisă procedura generală de insolvenţă a fost citată în proces prin administrator judiciar D.U. şi Asociaţii SPRL.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi în raport de actele dosarului Înalta Curte îl găseşte nefondat şi, ca urmare, îl va respinge pentru considerentele ce urmează.
Critica principală, greşita obligare a pârâtei la emiterea unei dispoziţii motivate în soluţionarea notificării cu care a fost sesizată nu se fondează nici în drept nici în fapt.
Obiectul cauzei îl reprezintă revendicarea în temeiul Legii nr. 10/2001 care instituie în prealabil o fază administrativă, cererea de revendicare, sub forma notificării, fiind dată în competenţa de soluţionare a entităţilor prevăzute expres în lege, în raport de situaţia de fapt a imobilului revendicat.
În cauză, bunul aflându-se în patrimoniul pârâtei, reclamanţii au sesizat cu notificare unitatea deţinătoare, în temeiul dispoziţiilor art. 21 al legii .
În cadrul procedurilor de restituire menţionate în cap. III al Legii nr. 10/2001 este cuprinsă dispoziţia imperativă a art. 25 alin. (1) în sensul că unitatea deţinătoare este „obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură". Termenul instituit de acest articol este şi el ferm, 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Criticând soluţia pârâta nu a infirmat o atare procedură, respectată de reclamanţi, din contră chiar menţionează în motivele de recurs că asupra notificării unitatea deţinătoare se va pronunţa prin decizie sau dispoziţie [alin. (3) din fila 2 de recurs].
Împrejurarea că pârâta face vorbire de aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) cu referire la maniera de soluţionare a notificării, excede cadrul procesual, câtă vreme nu se contestă, prin acţiunea introductivă de instanţă, modalitatea de rezolvare a notificării ci, din contră, lipsa oricărei rezolvări date unei notificări înregistrată cu 6 ani înainte de data introducerii acţiunii în justiţie.
În consecinţă, în mod corect s-a constatat că lipsa de răspuns a pârâtei la notificarea cu care a fost sesizată reprezintă o încălcare a procedurii de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 în faza prealabilă administrativă şi ca urmare, în mod temeinic a fost obligată pârâta, în limitele legii, „să emită dispoziţie motivată privind notificarea formulată de reclamanţi la 10 august 2001 cu privire la restituirea imobilului teren şi construcţii, situat în Ploieşti.
Cu alte cuvinte, instanţa a consfinţit pe cale judiciară, o obligaţie legală în termeni neechivoci prevăzută în mod expres pentru această procedură specială de restituire, obligaţia de a soluţiona cererile de restituire (notificările) prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată.
Pentru considerentele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat cu consecinţa păstrării deciziei nr. 385 din 28 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva deciziei nr. 385 din 28 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2008 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 5175/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 514/2008. Civil → |
|---|
