ICCJ. Decizia nr. 5180/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5180
Dosar nr. 5604/2/200.
Şedinţa publică din 24 septembrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
La data de 2 august 2007, S.D., în contradictoriu cu N.C.I.C., a formulat contestaţie la executarea deciziei civile nr. 1403 A din 10 octombrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 4345/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă şi irevocabilă, solicitând instanţei să lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului acestei hotărâri şi să constate că imobilul pe care îl deţine, situat în str. S.D. nr. 10-12 nu se află pe strada H.D. 20, sector 2, Bucureşti, că nu are suprafeţele menţionate în titlul executoriu invocat şi că este un aşezământ bisericesc ce nu putea face obiectul restituirii în natură.
În motivarea contestaţiei, S.D. a arătat că imobilul situat în sector 2 Bucureşti, compus din teren în suprafaţă totală de 1234,76 mp şi construcţie în suprafaţă de 315,36 mp, este proprietate publică a Statului Român şi a fost dat spre administrare S.D., în baza HG nr. 484 din 9 iunie 2000, fiind un aşezământ bisericesc utilizat pentru activităţi specifice vieţii bisericeşti. Contestatorul S.D. a mai arătat că, deşi este terţ în cauză, este grav vătămat de punerea în executare a titlului executor care cuprinde grave erori privind identitatea imobilului în litigiu şi a părţilor. Astfel: imobilul nu se află pe str. H. nr. 10, ci pe str. S. nr. 10-12; imobilul compus din teren şi construcţie are alte suprafeţe decât cele revendicate şi, dată fiind această situaţie, punerea în posesie devine imposibilă; numele reclamantei din dispozitivul hotărârii este N.U. iar petenta care a cerut executarea silită este N.O.; nu există hotărâre judecătorească privind evacuarea S.D. dintr-un aşezământ bisericesc ce nu poate face obiectul revendicării în baza Legii nr. 10/2001.
Contestatorul S.D. a mai arătat că reclamanta nu este urmaşa proprietarului N.C., care a cumpărat în anul 1937 suprafaţa de 455 mp în str. S.D. nr. 10 şi nici a lui N.G.C. care, în anul 1940 figura, fără vreun act doveditor, ca proprietar al imobilului compus din teren în suprafaţă de 1168 mp şi clădire, parter şi 2 etaje şi că nici un înscris nu face dovada decesului lui N.C. sau N.G.C. precum şi legătura dintre F.C.N. şi reclamantă. A mai susţinut că titlul executor cuprinde grave erori cu privire la suprafeţele revendicate, atât ale terenului, cât şi ale clădirii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 777 A din 5 decembrie 2007, a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a contestatorului invocată de intimata N.C.I.C. şi a respins contestaţia la titlu formulată de contestatorul S.D. în contradictoriu cu intimaţii N.C.I.C. şi Ministerul Culturii şi cultelor, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, având în vedere dispoziţiile art.399 coroborate cu art. 401 alin. (2) C. proc. civ., că un terţ poate formula contestaţie la executare numai atunci când se urmăreşte greşit averea sa, contestaţia fiind pornită împotriva debitorului iar în cauză contestatorul nu invocă în apărarea sa un astfel de drept, susţinând numai că imobilul este proprietate publică a statului ce i-a fost dată în administrare, conform H.G, nr. 484 din 9 iunie 2000. Instanţa a mai reţinut că în motivarea contestaţiei se formulează critici de fond cu privire la hotărârea ce se execută şi care privesc calitatea lui N.C.I.C. de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi că se solicită de către contestatorul S.D. să se constate inaplicabilitatea titlului executoriu, hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionat un litigiu în care nu a fost parte, astfel că, nefiind titular al raportului juridic dedus judecăţii, excepţia lipsei calităţii procesual active este întemeiată.
Împotriva acestei decizii contestatorul S.D. a declarat recurs prin care, susţinând că trimiterile la fondul cauzei sunt inerente faţă de obiectul cauzei, a reiterat motivele formulate prin contestaţia la executare.
A susţinut totodată că în mod greşit instanţa a reţinut că S.D. nu a făcut dovada calităţii sale procesual active, deoarece deţine imobilul din str. S.D. nr. 10-12, sector 2 Bucureşti în baza HG nr. 484 din 9 iunie 2000, fiind aşezământ bisericesc utilizat pentru activităţi specific vieţii bisericeşti iar hotărârea de guvern menţionată nu a fost atacată niciodată în justiţie, neexistând nici o hotărâre judecătorească prin care să se dispună evacuarea S.D. dintr-un imobil care nu poate face obiectul revendicării în baza Legii nr. 10/2001.
Recurentul-contestator a mai susţinut că nu a fost citat în dosarul nr. 4345/2004 în care s-a pronunţat Decizia cu privire la care formulat contestaţia la executare deşi la dosar fusese depusă HG nr. 484/2000 şi că, astfel, este în drept să se opună, pe calea contestaţiei la executare, la punerea în executare a unei hotărâri împotriva sa.
Recurentul-contestator a mai arătat că instanţa a soluţionat contestaţia la executare în lipsa apărătorului său, care formulase o cerere de amânare de care nu s-a ţinut cont.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fond, admiterea contestaţiei la executare, aşa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu (...)" iar potrivit art. 401 alin. (2) „Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului".
Din interpretarea acestor dispoziţii reiese că părţilor sau terţilor interesaţi li se dă posibilitatea de a cere să se lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută ori să atace actele de executare nelegale.
Prin acest mijloc procedural însă nu pot fi invocate motive referitoare la chestiuni de fond, care să pună în discuţie, în faţa instanţei de executare, legalitatea şi temeinicia titlului executoriu, deoarece, prin aceasta, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat. Deci câtă vreme s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, considerentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea ei nu mai pot fi cenzurate pe calea contestaţiei la executare, prin antamarea, din nou, a problemelor de fond, care nu pot fi cercetate decât cu ocazia constituirii titlului sau, eventual, în căile de atac. Contestaţia la executare reprezintă deci o acţiune prin care părţile şi cei interesaţi pot cere lămurirea titlului sau pot invoca incidente în legătura cu urmărirea însăşi, fără ca prin intermediul acestei cereri instanţa să poată reanaliza fondul pricinii, rezolvat pe calea titlului a cărui executare este în derulare sau să procedeze, eventual, la constituirea unui alt titlu, prin soluţionarea raporturilor litigioase, chiar între părţile implicate în executare.
Astfel, contestaţia la executare poate fi primită în cazul în care dispozitivul hotărârii nu este clar sau este echivoc, dar în limitele motivelor cuprinse în hotărâre, fără a se modifica situaţia lămurită definitiv, cu putere de lucru judecat.
În speţă, prin Decizia nr. 1403 A din 10 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de reclamanta N.C.I.
A admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 235 din 17 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă.
A dispus anularea deciziei nr. 5357 din 29 august 2003 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor în temeiul Legii nr. 10/2001.
L-a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor să restituie în natură, reclamantei, imobilul situat în Bucureşti, str. S.D. nr. 10-12, în prezent str. H. nr. 20, sector 2.
Prin Decizia nr. 483 A din 30 august 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a divilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis contestaţia formulată de Ministerul Culturii şi Cultelor şi a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1403 din 10 octombrie 2005 pronunţată de aceeaşi instanţă în sensul că suprafaţa terenului ce urmează a fi restituită de pârât la adresa din Bucureşti, str, S.D. nr. 10-12, în prezent str, H. nr. 20, sector 2, este de 1.168 mp.
Examinând lucrările cauzei, se constată că prin HG nr. 484/2000 s-a aprobat transmiterea imobilului, proprietate publică a statului, situat în municipiul Bucureşti, str. S.D. nr. 10-12, sectorul 2, având datele de identificare prevăzute în anexa, parte integrantă din hotărâre (imobil în suprafaţă totală de 1234,76 mp, din care suprafaţă construită de 315,36 mp şi suprafaţă liberă de 919,40 mp), din administrarea Ministerului Educaţiei Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru S.D., situat în municipiul Bucureşti, str. S.D. nr. 3, în scopul deschiderii unui aşezământ bisericesc pentru tineret şi desfăşurării altor acţiuni specifice vieţii bisericeşti, S.D. fiind deci, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, titular al dreptului de administrare asupra imobilului menţionat.
Dreptul de administrare este prevăzut de Constituţie [art. 135 alin. (5)], fiind un drept real, opozabil erga omnes, în raporturile de drept civil.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, „titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile în care i-a fost dat în administrare", aşa încât, conform legii, trebuie să aibă la dispoziţie şi mijloacele legale necesare pentru apărarea acestui drept, alin. (4) al aceluiaşi articol dispunând că în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă, titularul acestui drept stă în nume propriu iar în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, acesta are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.
Din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate, reiese cu evidenţă că terţul contestator S.D. se legitimează procesual activ în formularea contestaţiei la titlul executor ce are ca obiect imobilul pe care îl are în administrare, cel puţin în ce priveşte aplicarea lui.
Cu toate acestea, chiar dacă, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii contestatorul S.D. face dovada interesului şi a calităţii sale de titular al dreptului de administrare, motivele invocate în contestaţia la executarea privind lămurirea înţelesului sau întinderii dispozitivului deciziei nr. 1403 A din 10 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, privesc chestiuni de fond care au fost cercetate cu ocazia constituirii titlului şi care nu mai pot fi repuse în discuţie în cadrul procesual al contestaţiei la executare, nemaiputându-se administra probe pentru a se combate situaţii de fapt care şi-au primit o soluţie în procesul de fond, cu atât mai mult cu cât aceste motive sunt invocate de titularul dreptului de administrare al imobilului şi nu de titularul dreptului de proprietate al imobilului, care, conform art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, are calitatea de a sta în proces în litigiile ce au ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat.
Critica recurentului-contestator vizând faptul că instanţa a soluţionat contestaţia la executare în lipsa apărătorului său, care formulase o cerere de amânare de care nu s-a ţinut cont, nu este fondată.
Din examinarea lucrărilor cauzei se constată că, la data de 27 noiembrie 2007, apărătorul contestatorului, avocat L.M., a formulat o cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, în dovedirea căreia a depus înscrisuri.
La data de 28 noiembrie 2007, când au avut loc dezbaterile asupra contestaţiei la executare, instanţa a pus în discuţie cererea formulată de apărătorul contestatorului pe care a respins-o, motivat de faptul că la data de 5 septembrie 2007, judecarea pricinii a fost amânată, la cererea părţii, pentru lipsă de apărare (fila 41 dosar nr. 5604/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) dar a amânat pronunţarea, în temeiul art. 156 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca părţile să depună concluzii scrise.
Aşa fiind, încuviinţarea noii cereri de amânare a judecării cauzei în temeiul aceluiaşi art. 156 C. proc. civ., formulată de apărătorul contestatorul nu-şi găsea justificare, câtă vreme legea prevede expres că „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată" iar în speţă contestatorului beneficiase deja de acest termen, instanţa făcând legala aplicare a textului de lege menţionat.
Având în vedere considerentele care preced şi care substituie motivarea deciziei nr. 777 A din 5 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, se constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de contestatorul S.D. împotriva deciziei nr. 777 A din 5 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5481/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5373/2008. Civil → |
|---|
