ICCJ. Decizia nr. 5175/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5175
Dosar nr. 4954/86/200.
Şedinţa publică din 24 septembrie 2008
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. 4954/86/2006 al acestei instanţe, s-a dispus suspendarea judecării apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 538 din 13 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Suceava, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
S-a reţinut că, în speţă, se impune suspendarea judecării apelurilor determinat de înrâurirea pe care ar putea să o aibă hotărârile ce se vor pronunţa în dosarul nr. 3420/314/2006 şi 3993/314/2006 ce privesc aceleaşi părţi, asupra hotărârii ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii „sunt legaţi" de încheierile interlocutorii prin care se soluţionează un incident procedural, deşi prin aceste hotărâri nu se rezolvă „în total pricina", ci doar se pregăteşte „dezlegarea ei".
Or, în cauză, prin încheierea din 7 decembrie 2006 a Tribunalului Suceava a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale şi pe aceleaşi împrejurări ca cele invocate în cererea soluţionată prin hotărârea supusă controlului judiciar.
Au mai arătat că cererea de suspendare dedusă judecăţii a fost formulată în scopul împiedicării şi tergiversării soluţionării cererii de chemare în judecată şi care se află pe rolul instanţelor din data de 11 aprilie 2001, abuz de drept procesual ce nu poate fi legalizat de instanţe, cu atât mai mult cu cât cazul de întrerupere a cursului judecăţii invocat de intimaţi este unul facultativ, fiind necesar a fi supus cenzurii instanţei de judecată tocmai în scopul evitării şi sancţionării conduitei abuzive manifestate de părţile opuse.
Nu este întrunită nici cerinţa de admisibilitate a unei atari cereri, prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privind dependenţa soluţionării pricinii de „existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi", întrucât în cauză nu există două judecăţi concomitente asupra aceluiaşi drept, ci obiectul cererilor invocate în soluţionarea măsurii suspendării, priveşte existenţa sau inexistenţa unei persoane.
Or, întreruperea judecării unei cauze în aşteptarea „suprimării" existenţei unei părţi este un refuz de judecată, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil.
Recursul nu este fondat.
Suspendarea procesului al cărei sediu îl constituie prevederile art. 242-245 C. proc. civ., se constituie într-un incident procedural şi care se dispune, indiferent de felul ei printr-o încheiere, prin care instanţa constată existenţa împrejurării care a condus la suspendarea judecăţii.
Prin încheierea de suspendare, instanţa nu se dezinvesteşte de soluţionarea pricinii şi nici nu pregăteşte dezlegarea ei, însă procesul rămâne în nelucrare, orice act de procedură făcut în timpul suspendării judecăţii fiind supus nulităţii.
Regimul juridic specific al acestei categorii de acte procedurale, care se constituie în încheieri premergătoare, dar nu interlocutorii, face astfel ca inaplicabile dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., invocate în recurs şi determină netemeinicia motivului de critică întemeiată pe aceste consideraţiuni.
Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe neîndeplinirea cerinţei de admisibilitate a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât în speţă, indubitabil între părţi se poartă litigiile invocate ca temei al cererii deduse judecăţii şi care privesc existenţa ca persoană juridică a titularului dreptului real solicitat a fi realizat prin cererea de chemare în judecată.
Este vorba aici de o chestiune prejudicială a cărei soluţie ar putea avea, cum legal a apreciat instanţa de apel, o înrâurire covârşitoare asupra dreptului dedus în justiţie.
Suspendarea cauzei într-o atare ipoteză este de natură să pretîntâmpine situaţia în care instanţele judecătoreşti ar pronunţa hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi.
Sunt corecte consideraţiunile recurentei privind reglementarea specifică a condiţiilor de exercitare a acestui drept şi care se constituie într-o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, însă, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a apreciat corect, în raport de circumstanţele cauzei, oportunitatea suspendării cursului judecăţii, motiv pentru care hotărârea atacată este la adăpost de criticile formulate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparţine Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor împotriva încheierii din 28 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. 4954/86/2006, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5392/2008. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 5142/2008. Civil → |
|---|
