ICCJ. Decizia nr. 53/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 53
Dosar nr. 8006/111/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 8 decembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului S.C. la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Franţa, la data de 22 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie aprobat prin HG nr. 278/1994, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi ale art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 302/C din 8 martie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.
Sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 305/A din 14 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa anterioară a reţinut, în esenţă, că după data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor români, deveniţi cetăţeni ai Uniunii Europene , nu se mai poate face decât cu respectarea reglementărilor comunitare în domeniu şi anume a Directivei nr. 38/2004 şi a Regulamentului 1612/1968 şi că, în speţă, apare ca nejustificată o asemenea măsură.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive :
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, iar prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligaţiile ce trebuie respectate de către cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Măsura prevăzută de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ce nu poate fi cenzurată de autorităţile române în condiţiile în care expulzarea pârâtului s-a dispus de către autorităţile franceze în baza acordului de readmisie menţionat, se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi este în acord cu documentele internaţionale în domeniul protecţiei dreptului omului la care România este parte, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
În anexa VII a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005 se specifică dreptul că pentru o perioadă de doi ani de la data aderării la Uniunea Europeană, actualele state membre vor putea aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementează accesul resortisanţilor români pe piaţa forţei de muncă din fiecare din aceste state.
Recursul nu este fondat, în cauză nefiind incident cazul de modificare invocat, pentru următoarele considerente care vor suplini parţial motivarea deciziei atacate :
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene , aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrilor familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României : „Dacă există neconcordanţe între pactele şi taratele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile" .
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „ în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile"( cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978 ).
Articolul 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze ( cauza Van Grend en Loos; cauza Becker ), Curtea Europeană de Justiţie a statut că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 22 septembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză.
Pe de o parte, nu s-a susţinut că motivul returnării pârâtului din Franţa l-a constituit desfăşurarea vreunei activităţi lucrative neautorizate pe teritoriul acestei ţări, iar, pe de altă parte, eventualele restricţii sau limitări ale accesului cetăţenilor români pe piaţa forţei de muncă în alte state ale Uniunii Europene , în perioada de tranziţie menţionată, nu justifică interzicerea dreptului la liberă circulaţie şi a dreptului de şedere pe teritoriul altui stat membru, drepturi ce pot fi exercitate independent de desfăşurarea unei activităţi economice.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 305/A din 14 iunie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 540/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 505/2008. Civil → |
|---|
