ICCJ. Decizia nr. 5329/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5329
Dosar nr. 7640/2/200.
Şedinţa publică din 30 septembrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele:
Prin cererea formulată la 28 august 2006, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Turnu Severin şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 3989 din 3 octombrie 2006, contestatorul F.F. a formulat contestaţie la executare împotriva titlului executoriu nr. 186 din 11 iunie 2002 emis de Agenţia Domeniilor Statului şi afişat la sediul Primăriei Drobeta Turnu Severin la 18 august 2006.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, începând cu data de 12 octombrie 2001, a încheiat cu intimata 3 contracte de arendă, contracte ce au fost înregistrate la Primăria comunei Vânjuleţ. A mai precizat că prin contracte s-a stabilit exploatarea unor suprafeţe de teren arabil situate pe raza comunei Vânjuleţ, judeţul Mehedinţi. Din anul 2003, intimata a modificat suprafaţa arendată în sensul că a diminuat suprafaţa arendată, conform adresei Agenţiei Domeniilor Statului nr. 285 din 30 septembrie 2003, deşi contestatorul efectuase lucrări de investiţii pe suprafeţele arendate, astfel încât nu a obţinut beneficiul anual estimat. Se mai arată că la data de 3 iulie 2003 s-a încheiat un proces-verbal prin care a învederat că intenţionează să se rezilieze de comun acord contractul şi că, ulterior, în datele de 26 septembrie 2003, 6 octombrie 2003 şi 25 noiembrie 2003 a comunicat intimatei că doreşte să rezilieze contractul de arendă, aspect confirmat şi de adresa Agenţiei Domeniilor Statului Mehedinţi nr. 786 din 25 mai 2005. Ca urmare a necomunicării niciunui punct de vedere la aceste cereri, contestatorul a considerat că intimata a admis cererea şi a reziliat contractul. A precizat că din anul agricol 2003/2004 mai multe suprafeţe de teren care fac obiectul altor contracte de arendă încheiate între el şi intimată, au fost lucrate de către un alt arendator şi anume de către SC A. SRL, şi că în anul 2005 i-au fost comunicate facturi de plată pentru redevenţă şi penalităţi, facturi pe care a refuzat să le plătească. Mai arată că pentru anul agricol 2002, deşi nu a putut folosi terenul decât cu anul agricol următor, a plătit redevenţa, iar pentru anul agricol 2002–2003, judeţul Mehedinţi a fost considerat calamitat 100%, aşa încât acesta nu poate fi obligat la plata redevenţei, în condiţiile în care a înştiinţat reprezentanţii Agenţiei Domeniilor Statului Mehedinţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa civilă nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, iar pe fond a admis contestaţia la executare şi, drept consecinţă, a anulat formele de executare silită efectuate în baza contractului de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 pentru considerentele ce urmează:
Excepţia de procedură invocată este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. au un caracter dispozitiv, protejând interesul privat al pârâtei creditoare, constând în cunoaşterea cererii şi a tuturor actelor, încă înainte de declanşarea cauzei.
Or, pârâta intimată a intrat în posesia acestor înscrisuri, înainte de a se proceda la judecarea cauzei, în urma dispoziţiei instanţei ( filele 70-72 dosar ), aceasta depunând întâmpinare în consecinţă şi înscrisuri în cauză ( filele 73 – 126 dosar ).
În consecinţă, necomunicarea cererii şi a actelor în sprijinul ei, anterior primirii cererii de către instanţa de judecată, nu a produs vreo vătămare pârâtei, cât timp i-au fost comunicate totuşi anterior dezbaterilor în cauză, motiv pentru care excepţia formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat următoarele:
La data de 24 iulie 2006, în temeiul art. 58 din OUG nr. 51/1998, Agenţia Domeniilor Statului a emis somaţia nr. 79368, prin care s-a solicitat contestatorului achitarea creanţei scadente potrivit contractului de arendă nr. 186/11 iunie 2002, în valoare de 4248,28 lei reprezentând arendă neachitată-penalităţi.
Potrivit art. 6.1 lit. a) din contractul de arendă ce reprezintă titlu executoriu, contestatorul avea obligaţia de a plăti arendatorului contravaloarea cantităţii de 315 kg. grâu STAS 813/68/ha/an agricol. Potrivit art. 6.3 din acelaşi contract, plata arendei urma să se facă în 4 tranşe, respectiv 10% până la 30 iunie, 15% până la 31 august, 50% până la 31 octombrie şi 25% până la 27 decembrie.
În contract, însă, nu se precizează pentru care an agricol se face plata redevenţei potrivit art. 6.3 din contract (filele 123-125 dosar).
Pe de altă parte, deşi la data de 27 august 2003 s-a diminuat suprafaţa de teren arendată cu 1,93 ha, iar mai apoi cu 8 ha, contractul de arendă nu a fost renegociat proporţional cu această diminuare.
Se constată că potrivit art. 2.4 din contractul de arendă doar în situaţia reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor speciale sau a hotărârilor judecătoreşti, arenda se diminua de drept, corespunzător suprafeţei de teren rămase. Or, în situaţia încheierii contractului de concesiune de Agenţia Domeniilor Statului cu SC A. SRL, care a afectat 8 ha. Din obiectul contractului de arendă în litigiu, nu mai intervenea această reducere de drept, contractul trebuind a fi renegociat proporţional cu această diminuare.
De asemenea, avându-se în vedere şi lipsa menţiunii anului agricol pentru care trebuia efectuată plata redevenţei, se apreciază incertitudinea creanţei prevăzută în actul de executare.
În acelaşi sens, se constată că, potrivit art. 9.1 din contractul de arendă, forţa majoră este prevăzută ca şi clauză de exonerare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei contractuale. În continuare, în art. 9.2 se prevede că în cazul calamităţilor naturale declarate prin act normativ, pentru suprafeţele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport cu cota stabilită în actul normativ.
Or, prin HG nr. 440 din 10 aprilie 2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002-2003, judeţul Mehedinţi figurând în anexa acestei hotărâri de guvern. Nici în această situaţie nu s-a procedat la o renegociere a contractului de arendă, titlul executoriu cuprinzând şi sumele datorate cu titlu de redevenţă pentru această perioadă (filele 113 – 114 dosar).
Nu se poate invoca nici neasigurarea corespunzătoare a arendaşului, atât timp cât potrivit HG nr. 400/2003, culturile au fost afectate total. Doar în situaţia în care cota nu ar fi fost de 100%, s-ar fi pus problema aplicării art. 9.2 şi art. 4.2 privind renegocierea arendei în funcţie de măsurile de prevenire, sau de asigurarea proporţiei cuvenite arendatorului. Forţa majoră în speţă, calamitatea naturală nu este imputabilă arendaşului.
Curtea a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada unei creanţe certe, astfel încât, executarea silită pornită pentru o creanţă al cărei cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine, atrage nulitatea actelor de executare, potrivit art. 379 C. proc. civ. care arată imperativ că numai o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate fi executată silit.
Împotriva hotărârii a formulat recurs creditoarea Agenţia Domeniilor Statului criticând-o pentru nelegalitate din prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. pentru motivele ce succed:
1. Contestaţia la executare este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998 întrucât nu s-a făcut dovada comunicării cererii şi a actelor pe care se întemeiază înainte de depunerea acestora în instanţă.
2. Actele de executare săvârşite sunt întemeiate pe prevederile OUG nr. 64/2005 şi OUG nr. 51/1998 cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât acestea sunt legale întrucât contestatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a arendei.
3. Contractul de arendă stipulează la art. 62 că plata arendei se datorează de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a suprafeţei de teren arendate, 18 iulie 2002, astfel că aprecierea instanţei de fond referitoare la lipsa menţiunii anului agricol pentru care se face plata arendei este nefondată.
4. În mod greşit s-a reţinut că recurenta nu a diminuat suprafaţa şi redevenţa datorată corespunzător diminuărilor de teren, astfel cum rezultă din fiţele de clacul aferente debitului din anul 2002.
Aceeaşi împrejurare rezultă şi din fişele de calcul aferente anului 2004, conform cărora suprafaţa a fost diminuată cu 8 ha.
5. Conform art. 4.2 lit. h) din contract., arendaşul avea obligaţia să asigure culturile cel puţin în proporţia cuvenită arendatorului la o societate de asigurări specializate, astfel că invocarea calamităţilor naturale este nefondată.
Cu privire la forţa majoră, reţinută de instanţă se arată că în cazul contractelor de arendă riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată prin contract este o obligaţie de a da bunuri de gen şi nicio obligaţie contractuală nu leagă plata preţului arendei de obţinerea unei anumite producţii sau într-o cantitate care să asigure plata arendei.
Din contract rezulta obligaţia de plată de rate a arendei anterior perioadei recoltării.
6. Potrivit HG nr. 440/2003 privind declararea stării de calamitate naturală în anul 2002-2003, arendaşul a beneficiat de despăgubiri pentru culturile afectate din partea statului. O exonerare de răspundere privind plata arendei ar însemna o dublă despăgubire.
7. Actele de executare efectuate de recurentă sunt legale deoarece creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.
Prin întâmpinarea formulată se solicită respingerea recursului pentru motivele ce urmează :
Pentru anul agricol 2002-2003 nu se datorează nicio sumă de bani din cauza calamităţii naturale.
Faţă de împrejurarea că la 3 iulie 2003 s-a adus la cunoştinţa recurentei intenţia de verificare a celor 3 contracte şi pentru că nu s-a emis nicio factură fiscală până la 25 noiembrie 2006, intimatul a considerat că tăcerea a însemnat acordul tacit la rezilierea contractului, astfel încât nu a cultivat nici o suprafaţă de teren din 3 iulie 2003, contractul fiind reziliat de comun acord conform art. 8 din contract.
Culturile au fost asigurate, dar recurenta nu a dorit să ia în considerare asigurarea, încălcând dispoziţiile art. 8.2 din contract.
Despăgubirea primită de la stat se referă la cheltuielile făcute cu ocazia însămânţărilor, a întreţinerii culturilor şi nu la venitul nerealizat, aşa încât apărarea că ar opera îmbogăţirea fără just temei este neîntemeiată.
Redevenţa a fost calculată şi pentru anul 2004, an în care contractul fusese deja reziliat de comun acord, conform art. 7.1 lit. a).
În dovedirea apărărilor formulate a fost depusă copia conformă cu originalul a poliţei de asigurare nr. 703475 încheiată la 13 decembrie 2002 între SC A.S. SA Mehedinţi şi F.F. având drept obiect asigurarea facultativă a culturilor agricole pentru 40 ha grâu situat pe raza comunei Vînjuleţ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a textelor de lege incidente în cauză, Înalta Curte reţine că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 6 alin. (5) din Legea arendării nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 58/1995, Legea nr. 65/1998, OUG nr. 157/2002, Legea nr. 350/2003, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 276/2005 şi Legea nr. 223/2006, contractele de arendare încheiate în scris şi înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.
Executarea silită pornită de Agenţia Domeniilor Statului în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 este supusă dispoziţiilor OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului faţă de conţinutul OUG nr. 64/2005 pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate Agenţiei Domeniilor Statului de către partenerii contractuali.
Dispoziţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998 obligă contestatorul să comunice intimatului-creditor cererea, actele pe care se întemeiază şi, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanţă. Nerespectarea acestor dispoziţii împiedică pe judecător să primească cererea de chemare în judecată fără dovada privind îndeplinirea obligaţiei de comunicare.
Dispoziţiile speciale de procedură menţionate protejează interesele creditorului constând în cunoaşterea cererii şi a tuturor actelor, înainte de declanşarea litigiului.
Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Turnu Severin cu încălcarea dispoziţiilor menţionate, dar, prin grija instanţei competente a soluţiona litigiul, Curtea de Apel Bucureşti, lipsurile au fost complinite.
De altfel recurenta, după comunicarea cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor doveditoare, a formulat întâmpinare precum şi înscrisuri în dovedirea apărărilor invocate.
În consecinţă, necomunicarea cererii de chemare în judecată şi a actelor pe care se întemeiază anterior înregistrării litigiului pe rolul instanţei de judecată nu au produs recurentei nicio vătămare în drepturile sale.
Rezultă astfel că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost corect soluţionată de prima instanţă.
Susţine recurenta că cererea formulată nu putea fi admisă faţă de dispoziţiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au fost invocate vicii şi nelegalităţi ale actelor de executare ulterioare hotărârii ce se execută.
Critica este neîntemeiată întrucât fiind în prezenţa unui titlu executoriu prevăzut de lege, Legea nr. 16/1994, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. şi nu art. 399 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora în atare situaţie, în contestaţia la executare se pot invoca şi apărări de fond împotriva titlului executoriu.
Susţine recurenta că prima instanţă a considerat caracterul incert al creanţei deoarece în contract nu se precizează pentru ce an agricol se face plata redevenţei.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 6.2. din contract plata arendei se datorează de la data semnării procesului-verbal de primire a suprafeţei de teren arendate şi corespunzător suprafeţei cuprinsă în procesul-verbal, respectiv 18 iulie 2002.
De asemenea, din clauzele contractuale rezultă că plata arendei este prevăzută pe ani calendaristici, primul an de plată fiind 2002 faţă de conţinutul art. 6.2 din contract.
Reţine instanţa de fond că deşi suprafeţele arendate s-au diminuat, iniţial cu 1,93 ha, iar ulterior cu 8 ha redevenţa nu a fost diminuată corespunzător.
Sub acest aspect Înalta Curte reţine cele ce succed:
Între părţi a intervenit contractul de arendă nr. 186 din 11 februarie 2006 prin care s-a transmis contestatorului dreptul şi obligaţia de exploatare a unui teren cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 12 ha.
Recurenta a diminuat iniţial suprafaţa arendată cu 1,93 ha şi ulterior, în 2004, cu încă 8 ha, astfel cum rezultă din adresa nr. 786 din 25 mai 2005.
Conform dispoziţiilor art. 6.1 din contractul de arendă, arendaşul avea obligaţia de plată anuală a unei arende reprezentând echivalentul în lei a 315 kg grâu stas 813/68/ha.
Recurenta a diminuat arenda datorată corespunzător suprafeţei rămase în 2002, respectiv pentru 10.07 ha, situaţie ce rezultă din fişele de calcul aferente debitului din anul 2002 (fila 113 dosar fond).
Din fişele aferente anului 2004 rezultă că la 22 aprilie 2004 suprafaţa arendată a fost diminuată, aşa cum s-a arătat, cu încă 8 ha, arenda diminuându-se corespunzător suprafeţei de teren rămase (fila 121 dosar fond).
Operaţiunea de diminuare a suprafeţelor de teren era previzibilă şi acceptată de intimat faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 2.4 din contract conform cărora „în situaţia în care suprafaţa de teren, proprietate privată a statului ce face obiectul contractului de arendă, va fi diminuată ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului agricol … prevederile contractului se modifică de drept, prin scăderea suprafeţei de teren ce face obiectul retrocedării şi, în mod corespunzător, a arendei datorate.
Rezultă astfel că modificarea unilaterală de către Agenţia Domeniilor Statului a contractului de arendă nr. 186 din 11 iunie 2002 cu privire la suprafaţa arendată şi a cuantumului arendei este legală, faţă de conţinutul contractului, prin raportare la dispoziţiile art. 969 C. civ.
Intimatul susţine că a intervenit rezilierea contractului prin acordul părţilor urmare a faptului că la 3 iulie 2003 a adus la cunoştinţa reprezentanţilor în teritoriu şi recurentei intenţia sa de a rezilia contractul, apreciind că tăcerea a însemnat acordul tacit al recurentei la rezilierea contractului.
Apărarea este neîntemeiată.
Fiind în prezenţa unui contract sinalagmatic, lipsa răspunsului arendatorului la solicitarea arendaşului de reziliere a contractului nu poate valora acord tacit la rezilierea prin acordul părţilor.
De altfel, procedura aprobării tacite stabilite prin OUG nr. 27/2003 aprobat cu modificări prin Legea nr. 486/2003 priveşte o modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizaţiilor de către autorităţile administraţiei publice şi nu are incidenţă în cauză.
Intimatul, în lipsa acordului arendatorului, avea posibilitatea conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 16/1994 să ceară în justiţie rezilierea contractului.
Drept urmare, intimatul are obligaţia de plată a redevenţei cât timp contractul este în fiinţă.
Potrivit art. 8.2 din contract, arendaşul are obligaţia de a asigura culturile înfiinţate cel puţin până la nivelul cuvenit arendatorului.
Prin actul nou depus în recurs, intimatul a făcut dovada îndeplinirii acestei obligaţii doar pentru perioada 18 decembrie 2002-1 august 2003.
Dat fiind obligaţia sa de asigurare până la nivelul redevenţei datorate, împrejurarea că prin HG nr. 440 din 10 aprilie 2003 s-a declarat stare de calamitate naturală pentru zonele în care culturile agricole au fost afectate de fenomenele naturale din iarna anilor 2002 – 2003, este lipsită de relevanţă.
Riscul contractului (soarta obligaţiei arendaşului de a plăti arenda stabilită în bani) este suportat de arendaş, prin neîndeplinirea obligaţiei de asigurare cel puţin până la nivelul cuvenit arendatorului.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa în sensul că va respinge contestaţia la executare ca nefondată.
Vor fi menţinute dispoziţiile privitor la respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 45 din 23 noiembrie 2007 a Curţii Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte sentinţa în sensul că respinge contestaţia la executare formulată de debitorul F.F. ca nefondată.
Menţine dispoziţia privitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5610/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5268/2008. Civil → |
|---|
