ICCJ. Decizia nr. 5498/2008. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5498
Dosar nr. 1598/98/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2009
asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 28 mai 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Anglia pentru o perioadă de cel mult 3 ani al pârâtului M.L., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 612/F din 19 iunie 2008, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a respins cererea, reţinând, că între normele de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 şi cele comunitare, prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanţe, acestea din urmă fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi aplicate.
Instanţa a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie al unui cetăţean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care România a semnat un acord de readmisie.
Spre deosebire de norma de drept internă, dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că dreptul la libera circulaţie poate fi restrâns doar pentru motive de ordine, siguranţă sau sănătate publică.
Ca atare, cum pârâtul a fost returnat doar pentru motiv de şedere nelegală, motiv care nu se încadrează în cazurile prevăzute de Directivă, instanţa a constatat că nu poate primi cererea dedusă judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 680 din 23 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate primi nici argumentul apelantei referitor la suspendarea aplicabilităţii Directivei 2004/38/CE în privinţa lucrătorilor, întrucât suspendarea Regulamentului CEE nr. 1612/1968 şi, indirect, a Directivei menţionate nu operează de drept ci în condiţiile prevăzute de alin. (2)-(5) şi (7)-(9) ale anexei VII din Legea nr. 157/2005, anume în măsura în care statul de pe teritoriul căruia a fost returnat cetăţeanul a ales să se prevaleze de dreptul de a suspenda aplicabilitatea Directivei, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului se susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susţine că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, caz în care, sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, cu menţiunea că, în speţă, măsura se justifica a fi dispusă cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost condamnat pe teritoriul britanic pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt la o pedeapsă de 2 ani, închisoare.
Totodată, recurentul enunţă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din paragraful 4 alin. (2) din Protocolul adiţional la CEDO şi susţine că măsura se justifica a fi dispusă şi în scopul prevenirii unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din statul britanic precum şi pentru asigurarea unei imagini pentru România de natură să îi confere capacitate de a se integra în raport de normele comunitare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art.2 7 alin. (l) din Directivă].
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtului, instanţele de fond au constatat, pe de o parte, ca nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare (cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Această din urmă cerinţă nu se consideră a fi împlinită, în raport de dispoziţiile comunitare menţionate, nici justificat de faptul că pârâtul, conform propriei declaraţii, ar fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt la o pedeapsă penală pe care a executat-o în data de 11 aprilie 2008.
Ca atare, instanţele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, că nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de prevenţie generală, astfel cum a susţinut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susţinut doar că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prin dispoziţiile art. 25 şi art. 53 din Constituţie României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi străinătate precum şi condiţiile în care un astfel de drept poate fi restricţionat, care sunt în concordanţă cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Reţinând şi că instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 680 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 5502/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5173/2008. Civil → |
|---|
