ICCJ. Decizia nr. 6/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6.
Dosar nr. 747/121/200.
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat instanţei să dispună restrângerea dreptului pârâtului B.V. la liberă circulaţie în Anglia, pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Anglia la data de 16 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 369/2003, fiind astfel aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 950 din 7 mai 2007, a respins acţiunea, soluţia menţinută de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei nr. 263/A din 3 iulie 2007.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele anterioare au reţinut că, faţă de ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii, determinată de aderarea României la U.E., dreptul la liberă circulaţie trebuie analizat prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne, normă comunitară, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, ce prevede limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor (afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice), iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul B.V. s-ar afla într-una din acele situaţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive.
Pârâtul a fost returnat din Anglia pentru şedere ilegală, ceea ce dovedeşte încălcarea de acesta a legislaţiei statului englez şi îndeplinirea condiţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Conform art. 38 lit. a) din lege, măsura returnării hotărâtă de statul străin în baza acordului de readmisie nu poate fi cenzurată de autorităţile române şi este suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie în condiţiile legii naţionale.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) nu are aplicabilitate temporară, se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi este în acord cu documentele internaţionale în domeniul protecţiei dreptului omului, la care România este parte, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Recursul nu este fondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene şi beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Anglia „pe motiv de şedere ilegală", motiv ce nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 263 / A din 3 iulie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5947/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5945/2008. Civil → |
|---|
