ICCJ. Decizia nr. 6032/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6032
Dosar nr. 3056/8/2008
Şedinţa publică din 27 mai 2009
asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 29 iulie 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult 3 ani al pârâtului N.C.V., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidenţa art. 8 lit. a)şi art. lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1296/D din 28 august 2008, Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a respins cererea reţinând, că între normele de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 şi cele comunitare, prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanţe, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, cele comunitare urmează a fi aplicate cu prioritate.
Instanţa a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie al unui cetăţean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care România a semnat un acord de readmisie.
Spre deosebire de norma de drept internă, dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că dreptul la libera circulaţie, drept consacrat prim dispoziţiile art. 18 alin.(1) din TCE, poate fi restrâns doar pentru motive de ordine, siguranţă sau sănătate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, măsura trebuind să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Ca atare, cum pârâtul a fost returnat din Franţa, în baza deciziei din 8 noiembrie 2007 a Prefectului din Val - Doise, justificat de faptul că nu deţinea un document de călătorie, motiv care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38, instanţa a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi primită.
Prin Decizia civilă nr. 172/ din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susţine că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, caz în care, sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005 în scopul stopării fenomenului migraţiei ilegale.
Recurentul apreciază că măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul 4 adiţional la CEDO şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform probatoriului administrat a fost returnat de autorităţile franceze, pentru motiv de şedere nelegală şi muncă fără forme legale, motive care sunt de ordine publică în sensul reglementărilor comunitare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dispoziţia legală menţionată, adoptată anterior momentului aderăm României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin.(1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora legătură cu dispoziţiile art. 27 alin.(1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publica) şi acestea au statuat, în mod legal, ca reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Referitor la conduita pârâtului, instanţele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condiţiilor de şedere şi de muncă pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare [cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Instanţele de fond au statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, că nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de stopare a fenomenului de migraţiune ilegală, astfel cum a susţinut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susţinut doar că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prin dispoziţiile art. 25 şi art. 53 din Constituţie României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetăţenilor români la liberă circulaţie în ţară şi străinătate.
Prin dispoziţiile constituţionale menţionate sunt arătate, totodată, şi condiţiile în care un astfel de drept poate fi restricţionat, care sunt în concordanţă cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Reţinând şi că instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, precum şi faptul că autorităţile statului trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 172/A din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6796/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5783/2008. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
