ICCJ. Decizia nr. 6124/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6124
Dosar nr. 3805/118/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 4 din 4 ianuarie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamanta R.E., a dispus anulara dispoziţiei nr. 192 din 25 ianuarie 2006 şi a dispoziţiei nr. 193 din 25 ianuarie 2006, emise de pârâtul Primarul Municipiului Medgidia şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să acorde reclamantei în compensare, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, o suprafaţă de teren a cărei valoare să corespundă valorii terenului în suprafaţă de 78,30 mp situată în Medgidia, precum şi valorii construcţiei demolate ce s-a aflat pe terenul menţionat, valoare ce va fi stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată; instanţa a respins ca nefondată cererea privind restituirea în natură a terenului şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură , astfel că se impune stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv prin compensare cu un alt teren. Faţă de împrejurarea că nu există nici un impediment legal de a se da eficienţă opţiunii reclamantei de a i se atribui o suprafaţă de teren în compensare şi pentru construcţia demolată, instanţa apreciază că, faţă de soluţia adoptată de pârât în privinţa terenului „îndreptăţeşte prezumţia că unitatea deţinătoare dispune de teren posibil a fi atribuit în compensare".
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi de pârât împotriva sentinţei menţionate, prin Decizia nr. 330/C din 24 octombrie 2007, a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins contestaţia pentru considerentele ce urmează:
Terenul în litigiu a avut destinaţia de spaţiu verde în „Parcul Poştei" anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum destinaţia de parc a fost dată terenului solicitat de reclamantă anterior notificării şi cum atestarea acestui bun în domeniul public al municipiului prin HG nr. 904/2002 nu a fost contestată de reclamantă în procedura specială reglementată prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/2001, apartenenţa bunului la domeniul public nu ai poate fi cenzurată de instanţa investită cu contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care contestatoarea poate obţine restituirea prin echivalent a bunului corespunzător valorii de piaţă.
Măsura compensării cu un alt teren a fost propusă de către pârât însă, niciunul dintre bunurile aflate pe listă nu a fost agreat de reclamantă prin compensare.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că pentru diferenţa de valoare între terenul preluat abuziv din patrimoniul autorului său şi terenul acordat în compensare prin dispoziţia nr. 192, dacă o asemenea diferenţă rezultă în urma evaluării, precum şi pentru construcţia demolată, reclamanta este îndreptăţită să primească despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează:
În mod greşit s-a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură pe motiv că face parte dintr-un parc, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 1 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Conform Legii nr. 10/2001, se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul imobilelor imposibil de restituit în natură. Ori, în cazul de faţă, terenul se află la stradă, în cadrul unui parc inclus în 2002 în domeniul public al Municipiului Medgidia.
Au fost astfel încălcate prevederile art. 21 alin. (5) care interzic schimbarea destinaţiei imobilului notificat. Includerea în domeniul public s-a făcut cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care impunea ca imobilul să fi intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil.
Statul nu a avut niciodată un titlu asupra terenului recurentei conform sentinţei nr. 1157/1957 prin care s-a stabilit irevocabil că preluarea imobilului a fost ilegală.
Instanţa de judecată a confirmat abuzul statului cu încălcarea Constituţiei României şi a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul Medgidia prin Primar, a solicitat respingerea recursului, apreciind că Decizia instanţei de apel este în conformitate cu legea.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine cele ce succed:
Prin dispoziţia nr. 192 din 25 ianuarie 2006, s-a respins cererea recurentei de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 78,30 mp situat în Medgidia, motiv pentru care i s-au acordat cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent un teren în intravilan în suprafaţă de 78,30 mp situat în zona de Vest a Municipiului Medgidia.
Recurenta solicită restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, arătând că terenul trecut nelegal în domeniul public al municipiului, poate fi restituit în natură.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, la pct. 10.3, explică noţiunea de teren afectat de amenajări de utilitate publică printre acestea aflându-se şi parcurile şi grădinile publice.
Din probele administrate în cauză şi necontestate de recurentă, terenul are destinaţia de spaţiu verde din Parcul Poştei.
Contrar susţinerilor recurentei, terenul în litigiu a avut destinaţia de parc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt atestat prin Hotărârea Consiliului Local Medgidia nr. 135 din 30 august 1999 şi Hotărârea Consiliului Local Medgidia nr. 75 din 26 septembrie 2000. În temeiul celor două hotărâri şi în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 213/1998, s-a emis HG nr. 904/2002 prin care a fost atestat domeniul public al Municipiului Medgidia.
Cum destinaţia de parc a fost dată terenului anterior notificării, fără să fi fost schimbată până la data soluţionării notificării şi cum atestarea acestui bun în domeniul public al municipiului nu a fost contestată prin procedura stabilită prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/2001, apartenenţa bunului la domeniul public nu mai poate fi cenzurată de instanţa investită cu contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Drept urmare, criticile referitoare la greşita reţinere a apartenenţei bunului la domeniul public sunt nefondate, faţă de cele mai sus expuse.
Faţă de cele ce preced, instanţa constată că prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit cărora atunci când restituirea în natură nu este posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent, au fost corect aplicate în cauza de faţă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de R.E. împotriva deciziei nr. 330 C din 24 octombrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a IV-a civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6243/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6138/2008. Civil → |
|---|
