ICCJ. Decizia nr. 6264/2008. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6264
Dosar nr. 3026/1/2008
Şedinţa publică din 24 octombrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 23 iulie 2004, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în baza art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 504 alin. (2) şi (3), art. 505 şi art. 506 C. proc. pen. să fie obligat pârâtul la plata unor daune morale în cuantum de 20 miliarde lei vechi şi respectiv la daune materiale în sumă de 600.000.000 lei vechi, întrucât a fost arestat preventiv şi inculpat pentru săvârşirea unor presupuse infracţiuni de dare de mită şi favorizarea infractorului, prevăzute de art. 255 şi art. 264 C. pen., pentru ca ulterior să se constate că nu se face vinovat de săvârşirea acestor fapte.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins ca tardivă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., vizând repararea prejudiciului material şi moral.
A admis în parte cererea în daune civile delictuale formulată de reclamant şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 10.000.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
A respins totodată capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata de daune materiale, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Apelurile declarate de reclamantul C.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 529 din 21 octombrie 2005, a desfiinţat sentinţa Tribunalului Neamţ şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se greşita respingere a acţiunii, ca tardiv introdusă.
În rejudecare, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, prin sentinţa nr. 293/C din 12 iunie 2006, a admis în parte acţiunea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 1.000.000.000 lei vechi, cu titlu de daune morale.
Prima instanţă a respins totodată, ca nefondat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 190.400.000 lei reprezentând onorariu de avocat în dosarul penal şi a luat act de renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind daunele materiale în cuantum de 409.600.000 lei.
Apelul Ministerului Finanţelor Publice, D.G.F.P. Neamţ, în reprezentarea Statului Român, a fost respins de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin Decizia nr. 189 din 23 octombrie 2006.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de control judiciar a admis apelul reclamantului şi schimbând în parte sentinţa, l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia, cu titlu de daune morale, suma de 1.500.000.000 lei în loc de 1.000.000.000 lei cât s-a acordat iniţial, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 2650 din 23 martie 2007 a casat în parte hotărârea dată în apel, numai cu privire la omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare sub acest aspect.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că în apel, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din 16 octombrie 2006, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la restituirea cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu, însă instanţa de control judiciar a omis să se pronunţe asupra acestei cereri.
În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 23 din 13 februarie 2008, a admis apelul reclamantului şi în consecinţă, a obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să-i plătească acestuia suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în acord cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., partea care a câştigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare are în mod exclusiv dreptul la toate cheltuielile ocazionate de judecată, inclusiv onorariile de avocat.
Cât priveşte cererea de diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată, solicitată de intimată pe considerentul că nu au fost admise toate pretenţiile apelantului, instanţa de control judiciar a apreciat că, faţă de obiectul cauzei şi prestaţia apărătorului reclamantului, aceasta nu este justificată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 274 pct. 3 C. proc. civ.
A fost respinsă totodată şi cererea reclamantului vizând acordarea cheltuielilor de judecată la valoarea actualizată, pe considerentul că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu prevăd posibilitatea reactualizării acestor sume.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Neamţ cât şi reclamantul C.D.
În recursul său, D.G.F.P. Neamţ, fără a indica temeiul pe care-şi fundamentează calea extraordinară de atac, critică hotărârea dată în apel pe considerentul greşitei obligări, în nume propriu, a Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care pârât în proces a fost Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Tot astfel, se mai arată, în mod greşit nu s-a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care pretenţiile reclamantului referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt exagerate în raport cu valoarea pricinii.
Cât priveşte partea care a căzut în pretenţii, aceasta poate fi obligată, cel mult, la plata cheltuielilor făcute în cea de-a 2-a fază procesuală, respectiv în apelul care a fost „câştigat" de reclamantul C.D. şi care a format obiectul dosarului nr. 884/32/2006 al Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Din dezvoltarea criticilor formulate de această recurentă împotriva deciziei dată în apel, se constată că ele pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi examinate în consecinţă.
În cel de-al 2-lea recurs, formulat de reclamantul C.D., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel este criticată pe considerentul greşitei respingeri a cererii vizând acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual şi reţinerea eronată a sumelor reprezentând onorariile de avocat în faza rejudecării.
Tot astfel, se mai arată, s-a omis a fi acordate cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2000 lei, efectuate cu prilejul soluţionării primului recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.
Cât priveşte cererea de actualizare a sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta a fost greşit respinsă, în considerarea dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., ele impunându-se a fi actualizate, în raport de rata inflaţiei.
Recursul reclamantului C.D. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
În sistemul nostru procedural cheltuielile de judecată sunt suportate, în final, de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, respectiv de partea care a pierdut procesul, acest principiu fiind consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Tot astfel, dispoziţiile art. 275 şi art. 276 din acelaşi cod fac o aplicare a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii ce a pierdut litigiul.
Aşa cum în mod judicios s-a reţinut atât în doctrină cât şi în practica instanţelor judecătoreşti, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală, ele având în principal rolul de a despăgubi partea care a câştigat în final procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.
Or, este firesc ca, în raport de solicitarea celui îndreptăţit, această despăgubire să fie efectivă iar nu trunchiată pe diferite stadii procesuale, relevanţă sub acest aspect, având doar soluţia finală, care stabileşte irevocabil, partea care a căzut în pretenţii.
În speţă, instanţa de apel, deşi reţine corect că se impune acordarea în beneficiul reclamantului a cheltuielilor ocazionate de proces, în toate fazele sale, admite însă doar în parte cererea şi dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 800 lei, reprezentând două onorarii de avocat, a câte 400 lei fiecare, fără a specifica stadiul procesual pentru care ar fi fost achitate aceste onorarii.
Or, din actele cauzei (a se vedea chitanţele nr. 38 din 21 octombrie 2005, nr. 65 din 16 octombrie 2006 şi nr. 97 din 23 martie 2007, filele 42, 43, 44, dosar 2650/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) rezultă că reclamantul a achitat onorarii de avocat în cuantum total de 10.000 lei, pe parcursul celor două cicluri procesuale, iar nu de doar 800 lei, aşa cum greşit s-a reţinut în Decizia atacată.
Cât priveşte critica formulată de reclamant referitoare la greşita respingere a cererii privind actualizarea sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, aceasta este nefondată, în condiţiile în care dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu prevăd, în favoarea părţii care a câştigat procesul, o asemenea posibilitate, textul referindu-se strict la restituirea sumelor ocazionate de declanşarea activităţii judiciare.
Nefondate sunt şi criticile formulate în recursul Ministerului Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Neamţ.
Astfel, este lipsită de relevanţă, sub acest aspect critica având un caracter pur formal, împrejurarea că instanţa de control judiciar a instituit, în mod direct, în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor, obligaţia de a achita către reclamant, sume reprezentând cheltuielile de judecată, în condiţiile în care este de necontestat că acesta a stat în proces, în reprezentarea Statului Român şi tot în considerarea acestei calităţi va proceda la achitarea efectivă a sumelor stabilite de instanţă ca fiind cuvenite părţii ce a iniţiat demersul judiciar.
Referitor la solicitarea vizând diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată, care, în opinia recurentei este exagerat, instanţa de apel a reţinut corect că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine că faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, onorariile ar fi nepotrivit de mari.
Cât priveşte critica vizând îndreptăţirea reclamantului de a primi doar cheltuielile de judecată ocazionate de cel de-al 2-lea ciclu procesual, la aceasta s-a răspuns implicit în analizarea recursului formulat de reclamant, concluzia care se impune fiind aceea că şi în cazul rejudecării litigiului după casare, partea care a câştigat definitiv procesul are, în mod exclusiv, dreptul la toate cheltuielile de judecată ocazionate de declanşarea litigiului.
Aşa fiind, urmează a se admite doar recursul reclamantului şi a se modifica în parte Decizia atacată, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva deciziei nr. 23 din 13 februarie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Cuantumul cheltuielilor de judecată este de 10.000 lei (RON) în loc de 800 lei (RON).
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Neamţ împotriva deciziei menţionate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6281/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 624/2008. Civil → |
|---|
