ICCJ. Decizia nr. 771/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.771
Dosar nr. 2931/1/200.
Şedinţa publică din 7 februarie 2008
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 18 aprilie 2002, reclamantul C.C. a chemat în judecata pe pârâta SC O. SA şi a solicitat instanţei ca în temeiul Legii 10/2001 sa-i fie restituit imobilul situat în Buzău, arătând că a notificat în acest sens Primăria oraşului Buzău.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civila nr. 8323 din 4 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea cu motivarea că potrivit Legii 10/2001, reclamantul avea obligaţia de a recurge la procedura prealabila prevăzută de art. 20 şi urm. din acest act normativ.
Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 517/A/2003 a respins apelul declarat de reclamantul C.C.
Prin Decizia civila nr. 1286 din 19 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis recursul reclamantului C.C., a casat Decizia nr. 517 A din 20 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, investit cu soluţionarea cauzei, a încuviinţat prin încheierea din data de 22 septembrie 2003 introducerea în cauza în calitate de pârâtă a Primăriei oraşului Buzău, iar prin sentinţa civila nr. 989 din 28 octombrie 2003 a respins din nou cererea ca inadmisibila, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicată în actul de privatizare potrivit art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.C. iar la termenul de judecata din data de 3 mai 2004, reprezentantul intimatei pârâte Primăria oraşului Buzău a invocat excepţia de necompetenta teritoriala a primei instanţe, în raport de împrejurarea că imobilul a cărei restituire se solicită se afla pe raza teritorială a oraşului Buzău.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civila nr. 759 din 3 mai 2004 a admis apelul declarat de apelant, a anulat sentinţa mai sus arătată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă la Tribunalul Buzău.
În considerentele deciziei s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, notificarea se adresează persoanei juridice deţinătoare a imobilului a cărei restituire se cere, cu excepţia cazului prevăzut de art. 27 când, notificarea se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea în a cărei raza teritoriala era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia.
Concluzionând că în toate litigiile declanşate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a proceselor revine tribunalului în a cărei raza teritoriala este situat sediul unităţii deţinătoare, instanţa de apel a reţinut că sediul unităţii deţinătoare este situat pe raza teritoriala a Municipiului Buzău, sens în care competenţa de soluţionare a cererii revine Tribunalului Buzău.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 8768 din 3 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia nr. 759 din 3 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului declarat de reclamantul C.C.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că, în speţă, unitatea deţinătoare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în Bucureşti.
Împrejurarea că parte din imobilul a cărei restituire se solicita ar fi deţinută şi de către Municipiul Buzău, sens în care si aceasta unitate administrativ teritorială ar avea calitate de unitate deţinătoare, este irelevantă din punct de vedere al stabilirii competenţei teritoriale, atâta timp cât reclamantul a înţeles să sesizeze instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se găseşte sediul celeilalte unităţi deţinătoare, anume SC O. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în apel după casare, a pronunţat Decizia nr. 506 din 7 noiembrie 2006 prin care a admis apelul formulat de reclamantul C.C., a desfiinţat sentinţa nr. 989 din 28 octombrie 2003 (urmare a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 11 septembrie 2007) şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 129 alin. (6) şi art. 57 alin. (1) C. proc. civ.
În contra acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta SC O. SA, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica vizând aspectul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit dispoziţiile legale şi că acţiunea reclamantului este admisibilă, motivat de faptul că la peste patru ani de la introducerea acţiunii a chemat în judecată şi pe A.P.A.P.S., ca instituţie a statului implicată în privatizare.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.
Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Reclamantul C.C. a depus la dosar la termenul din 28 octombrie 2003 o cerere completatoare de chemare în judecată şi a altor persoane, respectiv filele 66-70 dosar nr. 2938/2003, cerere asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe, mulţumindu-se cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încălcând astfel principiul disponibilităţii.
Or, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa era obligata să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate în proces.
Pe de altă parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează în cererea de judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, este de reţinut că instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.
Părţile, au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. proc. civ.), chemării în garanţie (art. 60-63 C. proc. civ.) şi arătării titularului dreptului (art. 64-66 C. proc. civ.). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au şi alte persoane sub forma intervenţiei voluntare (art. 49-56 C. proc. civ.).
Aşa fiind, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, astfel că recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC O. SA împotriva deciziei nr. 506 din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 804/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 767/2008. Civil → |
|---|
