ICCJ. Decizia nr. 8052/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8052
Dosar nr. 9736/3/200.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 7 martie 2008, sub nr. 9736/3/2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult trei ani, pârâtului N.C.
Prin sentinţa civilă nr. 643 din 9 aprilie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut în pronunţarea acestei hotărâri că, potrivit art. 1 din HG nr. 278/1994 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără formalităţi, orice persoană care nu a îndeplinit condiţiile de intrare sau nu mai îndeplineşte cerinţele privind şederea, aplicabile pe teritoriul statului părţii solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că are cetăţenia părţii contractante solicitate.
În speţă, din declaraţia pârâtului rezultă că acesta s-a stabilit pe teritoriul Franţei, unde a stat fără forme legale.
Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul la liberă circulaţie şi prevede că acest drept poate să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
În condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâtul a avut un comportament necorespunzător pe teritoriul Franţei, restrângerea dreptului la liberă circulaţie nu se impune ca o măsură necesară într-o societate democratică, justificată de interesul public.
Prin Decizia civilă nr. 431 din 22 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile sus menţionate.
A reţinut instanţa de apel că simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea străinilor nu este de natură a constitui în sine o conduită care să justifice o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. Aceasta implică, în plus faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o presupune, existenţa şi a unei ameninţări serioase, suficient de grave faţă de cerinţele de ordine publică, de natură să afecteze interesele fundamentale ale societăţii.
Conform art. 3 din Protocolul C.E.D.O., exercitarea dreptului la liberă circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Raportat la aceste aspecte, stabilirea fără forme legale a pârâtului pe teritoriul statului francez, fără a se dovedi un comportament necorespunzător din partea acestuia, nu impune luarea măsurilor solicitate, criticile apelantei fiind neavenite.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea ca nelegală, pentru următoarele motive:
Autorităţile române au luat act de măsura dispusă de autorităţile franceze în baza Acordului de readmisie încheiat cu Franţa, fără a putea cenzura returnarea pârâtului, cu atât mai mult cu cât părţile semnatare au prevăzut că cetăţenii vor fi readmişi fără formalităţi deosebite, dacă nu îndeplinesc condiţiile legale în vigoare pentru intrarea şi şederea lor pe teritoriul statului părţii contractante solicitante.
Conform art. 52 din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, constituită în condiţiile art. 40, trebuia să se refere la teritoriul tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana dovedea că are un drept de intrare. Ulterior acestei date, măsura se aplică doar pentru statul din care a fost returnat, în speţă, Franţa.
Art. 38 lit. a) din aceeaşi lege prevede restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Conform art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, aşa încât ţine de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice în care cetăţenii români să poată circula în străinătate.
Art. 17 din legea supremă reglementează protecţia acordată de statul român în cazul cetăţenilor români, aflaţi în străinătate, cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor ce le revin acestora şi cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Măsura restrângerii se justifică, în speţă, pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitative, enumerate de art. 53 din Constituţie.
Migraţia ilegală se aplică şi celor care au intrat pe teritoriul unei ţări fără a avea documentele legale, precum şi celor care au încălcat regulile de tranzit.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pentru aceste considerente, a fost elaborată Legea nr. 248/2005, care asigură implementarea atât a prevederilor constituţionale, cât şi a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O.
Actul normativ menţionat reprezintă baza legală în dreptul intern pentru aplicare măsurii de restrângere, fiind dat cu respectarea dispoziţiilor C.E.D.O. şi îndeplineşte calităţile legii, în sensul că este accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziţie de 2 până la 7 ani, la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state pe o perioadă de doi ani după aderare.
Tot legislaţia comunitară mai prevede faptul că oricine poate să circule pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, respectând scopul de a-şi căuta un loc de muncă şi de a munci, cu respectarea art. 5, art. 7 şi art. 8 din Directiva 2004/38/CE.
Motivarea instanţei că statul român ar trebui să respecte Directiva menţionată mai sus nu este incidentă în cauză, aceasta fiind transpusă în legislaţia românească, prin Legea nr. 102/2005.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac şi pe fond, restrângerea dreptului de circulaţie al pârâtului, pe o perioadă de cel mult trei ani, în Franţa.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel a reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că acest drept poate fi supus anumitor limitări, dar că, în cauză, nu sunt motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
Instanţa nu a considerat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a persoanelor care au fost returnate în baza unui acord de readmisie este, în sine, contrară Constituţiei sau altor instrumente juridice referitoare la dreptul la liberă circulaţie, ci doar că returnarea unei persoane în baza unui astfel de acord nu este suficientă pentru justificarea măsurii solicitate de reclamantă.
Într-adevăr, simpla returnare a pârâtului din Franţa, la data de 18 ianuarie 2008, în baza Acordului de readmisie încheiat între cele două ţări, nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului părţii la libera circulaţie, în acest stat al Uniunii Europene.
Deşi, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza acordului de readmisie, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita părţii una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Pe de altă parte, suspendarea, pentru o perioadă de doi ani, a aplicării Directivei, în cazul României şi Bulgariei, în situaţia lucrătorilor, cu excepţia celor care respectă condiţiile de lucru ale statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea, nu sunt incidente în speţă deoarece intimatul a fost returnat pentru şedere ilegală pe teritoriul statului francez, iar nu pentru desfăşurarea unei munci fără respectarea legislaţiei statului respectiv.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în Monitorul Oficial şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Returnarea pârâtului din Franţa, la 18 ianuarie 2008, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu această ţară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate, faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8209/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8036/2008. Civil → |
|---|
