ICCJ. Decizia nr. 5715/2009. Civil
| Comentarii |
|
1. Cererea de chemare în judecată
1.1. Obiect
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă, la 4 octombrie 2006, reclamantul K.O.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Iași, prin Primar, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului situat în Iași; să fie obligat pârâtul să-i lase reclamantului în deplină posesie și proprietate imobilul situat în Iași.
1.2. în fapt
în motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamantul are calitatea de moștenitor al lui V.G. în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se află și imobilul situat în Iași, preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil nu s-a pierdut, ca urmare a inexistenței unui titlu valabil în sarcina statului, preluarea nefăcându-se cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.
1.3. în drept
Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ.; Legea nr. 213/1998.
2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 312 din 27 februarie 2008 Tribunalul Iași, secția civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor naționalizate, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-1 controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun. în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, lege de imediată aplicare deoarece interesează ordinea publică, iar dispozițiile Codului civil au un caracter general față de Legea nr. 10/2001, instanța a considerat că dispozițiile Codului civil nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Hotărârea instanței de apel
Prin decizia civilă nr. 138 din 24 septembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
în considerentele deciziei s-a arătat că instanța de fond a aplicat corect textele de lege incidente în cauză la situația de fapt.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Reclamantul nu a susținut că ar fi fost împiedicat să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001 care evident ca mijloc procedural este mai avantajos finalizării demersului judiciar al reclamantului.
în acest sens sunt și dispozițiile deciziei în interesul legii pronunțată de î.C.C.J., în sensul că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea specială.
4..Recursul
4.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Instanța de apel nu a pus în discuția părților problematica vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dacă instanța ar fi pus în discuție faptul că reclamantul trebuia să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ar fi făcut dovada că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul și-a clarificat calitatea de succesor al fostului proprietar abia în februarie 2004. Numai după obținerea certificatului de moștenitor reclamantul a avut acces la documente privind proprietățile familiei unchiului său.
Nu s-a emis o dispoziție de primar pentru soluționarea notificării depuse de reclamant. întârzierea în formularea cererii de restituire în forma notificării este justificată de o situație obiectivă, independentă de voința reclamantului.
Față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea este nelegală deoarece instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale și principiile aplicabile conceptului tehnico-juridic al inadmisibilității.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu se prevede că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ar fi inadmisibilă. Neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate. împrejurarea că reclamantul nu a apelat în termen, din considerente obiective, la Legea nr. 10/2001, nu este de natură a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate.
4.2. Analiza făcută de instanța de recurs
Recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Problema "admisibilității" acțiunii exercitate de către reclamant a fost analizată de prima instanță, și a stat la baza soluției date de aceasta. In considerentele sentinței au fost arătate argumentele pentru care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, foștii proprietari ai imobilelor preluate în perioada de referință a legii, nu mai au un drept de opțiune între acțiunea în revendicare de drept comun și obținerea de măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001.
în aceste condiții, lipsa dreptului de opțiune menționat nu trebuia repusă în discuția părților de instanța de apel, prin intermediul unei excepții procesuale, cu atât mai mult cu cât înseși criticile formulate de reclamant prin motivele de apel vizau modul în care prima instanță a rezolvat această problemă.
Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a referit la Decizia nr. 53/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite ci, fără să indice numărul deciziei date asupra recursului în interesul legii, a arătat că instanța supremă a decis că în cazul concursului dintre legea generală și legea specială, are prioritate legea specială. Or, aceasta s-a stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată asupra recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Având în vedere cele arătate, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată;
Deși ambele instanțe de fond au considerat că acțiunea nu este admisibilă, au invocat, practic, argumentele reținute în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite.
Drept urmare, motivarea instanțelor trebuie înțeleasă în sensul că deși acțiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, de vreme ce nici autorul său și nici reclamantul nu au urmat în termen procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamantul nu are un titlu valabil pe care să-1 opună pârâtului. Casarea cu trimitere, doar pentru ca instanțele să precizeze în mod expres că acțiunea este admisibilă, dar, din motivele deja expuse în hotărâri, reclamantul nu are un titlu valabil pe care să-1 opună pârâtului, ar fi pur formală și ar duce la prelungirea nejustificată a procesului. Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.
Potrivit art. 2 alin. (2), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare - pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, și conform prevederilor legii speciale.
întrucât, așa cum se arată în motivele de recurs, nu s-a emis o decizie asupra notificării formulate potrivit Legii nr. 10/2001, reclamantul are deschisă procedura prevăzută de legea specială de reparație.
în Decizia nr. 33/2008 dată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil [art. 2], precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legii materiale incidente, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
10
| ← ICCJ. Decizia nr. 6032/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5767/2009. Civil → |
|---|
