ICCJ. Decizia nr. 6032/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 29 iulie 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani al pârâtului N.C.V., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidența art. 8 lit. a)și art. lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 1296/D din 28 august 2008, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a respins cererea reținând, că între normele de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 și cele comunitare, prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanțe, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituție, cele comunitare urmează a fi aplicate cu prioritate.
Instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera circulație al unui cetățean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care România a semnat un acord de readmisie.
Spre deosebire de norma de drept internă, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că dreptul la libera circulație, drept consacrat prim dispozițiile art. 18 alin. (1) din TCE, poate fi restrâns doar pentru motive de ordine, siguranță sau sănătate publică și cu respectarea principiului proporționalității, măsura trebuind să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Ca atare, cum pârâtul a fost returnat din Franța, în baza deciziei din 8 noiembrie 2007 a Prefectului din Val - Doise, justificat de faptul că nu deținea un document de călătorie, motiv care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38, instanța a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi primită.
Prin decizia civilă nr. 172/ din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului se susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susține că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 în scopul stopării fenomenului migrației ilegale.
Recurentul apreciază că măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul 4 adițional la CEDO și art. 25 și art. 53 din Constituția României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform probatoriului administrat a fost returnat de autoritățile franceze, pentru motiv de ședere nelegală și muncă fără forme legale, motive care sunt de ordine publică în sensul reglementărilor comunitare.
Recursul nu este fondat.
Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.
Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Dispoziția legală menționată, adoptată anterior momentului aderăm României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publica) și acestea au statuat, în mod legal, ca reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.
Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.
Referitor la conduita pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere și de muncă pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.
Instanțele de fond au statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de stopare a fenomenului de migrațiune ilegală, astfel cum a susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susținut doar că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.
în acest context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53 din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor români la liberă circulație în țară și străinătate.
Prin dispozițiile constituționale menționate sunt arătate, totodată, și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.
Reținând și că instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 99/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5715/2009. Civil → |
|---|
