ICCJ. Decizia nr. 8115/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8115/200.
Dosar nr. 46842/3/2007
Şedinţa publică din 9 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Reclamantul T.M., prin notificarea înregistrată sub nr. 423 din 27 iunie 2001 la BEJ I.R., a solicitat restituirea în natură a cotei-părţi de 1/12 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, de la autoarea sa C.L.
Prin dispoziţia nr. 8929 din 23 octombrie 2007 Primarul General al municipiului Bucureşti a respins notificarea reclamantului de restituire în natură şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, motivând că se pot restitui în natură numai bunuri corporale, nu şi cote indivize dintr-un bun.
Reclamantul, la data de 21 decembrie 2007, a contestat această dispoziţie, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să i se restituie în natură cota-parte care îi revine din imobilul pentru care a formulat notificarea.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa civilă nr. 827 din 29 aprilie 2008 a admis contestaţia formulată de reclamant, a modificat dispoziţia nr. 8929 din 25 octombrie 2007, în sensul că, a dispus restituirea în natură a cotei indivize de 1/12 din imobilul teren situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă totală de 1537 mp.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită.
Potrivit deciziei nr. 2612 din 21 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamantul T.M. are o cotă de 1/3 din moştenirea defunctei C.L., care la rândul ei deţinea o cotă de 1/4 din imobil, astfel încât reclamantul are dreptul la restituirea cotei de 1/12 din imobilul revendicat.
S-a reţinut că principiul unanimităţii, invocat de pârât în apărarea sa, nu are legătură cu solicitarea reclamantului de restituire în natură a bunului sau cu principiile reglementate de Legea nr. 10/2001, acest principiu negăsindu-şi aplicarea în cazul în care coindivizarul îşi înstrăinează numai cota sa ideală din dreptul de proprietate comună pe cote părţi.
Tribunalul a reţinut că nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 10/2001 care să împiedice restituirea în natură a cotei de 1/12 din imobilul solicitat.
Împotriva sentinţei a declarat apel intimata Primăria municipiului Bucureşti, arătând că nu este posibilă restituirea în natură a unei cote părţi din imobil, din perspectiva legii speciale de reparaţie şi având în vedere principiul unanimităţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 140 din 23 februarie 2009 a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a respins contestaţia, ca nefondată.
În motivare Curtea a reţinut că în mod greşit judecătorul fondului a apreciat ca fiind posibilă restituirea în natură a unui imobil pe cote părţi, întrucât întreaga reglementare a Legii nr. 10/200, în textele care vizează restituirea în natură, face trimitere la sintagma imobil în integralitatea sa şi nu la cote părţi din imobil.
Instanţa de apel a reţinut ca incidente speţei dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu privire la situaţia în care un singur coproprietar formulează cerere de restituire, acesta urmând a beneficia şi de cotele celorlalţi coproprietari, care nu au formulat notificare.
Cum reclamantul a solicitat expres doar o cotă din imobil şi nu întregul bun, în mod corect s-au acordat de către pârât măsuri reparatorii prin echivalent.
Reclamantul T.M. a atacat cu recurs Decizia invocând nelegalitatea acesteia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, articol care face referire la cazul în care restituirea în natură este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, moştenitori ai titularului dreptului de proprietate asupra bunului imobil solicitat, situaţie care nu se regăseşte în speţă, reclamantul fiind unul din coproprietarii bunului solicitat, care a cerut prin notificare doar cota sa de proprietate, nu întregul bun.
Imobilul se află în stare de indiviziune cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, iar principiul unanimităţii nu se aplică în cauză, întrucât acest principiu se referă la imposibilitatea de a întocmi acte de dispoziţie şi de administrare fără acordul coindivizarilor, pentru un bun aflat deja în proprietate.
Se critică soluţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent atât timp cât terenul există fizic, este liber, iar situaţia de fapt nu se încadrează în dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul este fondat, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi."
Dispoziţiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispoziţiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.".
Astfel, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
În speţa supusă analizei, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţie aplicabilă doar în cazul în care proprietarul deposedat de stat deţinea imobilul în proprietate exclusivă, însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/1001, au formulat cerere de retrocedare a imobilului numai o parte din moştenitori săi, caz în care lor le profită şi cotele moştenitorilor care nu au formulat notificare.
De altfel, este de menţionat că în materia Legii nr. 10/2001 nu este incidenţă regula unanimităţii, regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari însă, prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor - persoane îndreptăţite în sensul legii - să solicite şi, respectiv, posibilitatea să obţină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părţilor din imobil pe care ei sau autorii lor le deţineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.
Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), text care stabileşte că: „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire", s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 anterior menţionate, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută în mod corect de prima instanţă, reclamantul T.M. este îndreptăţit la restituirea în natură a cotei sale de 1/12 din imobilul revendicat urmând a se face aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte in cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Înalta Curte va reţine că, deşi reclamantul deţine doar o cotă ideală de 1/12 din imobilul revendicat nu este exceptat de la restituirea în natură, întrucât entitatea notificată nu a făcut dovada, conform regulii generale cuprinse în art. 1169 C. civ., cu privire la existenţa unui impediment care să determine acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau alte împrejurări, cum ar fi existenţa, de exemplu a unor amenajări de utilitate publică, ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant.
Demersul întreprins de către unul dintre coproprietari pentru restituirea cotei sale de proprietate nu poate fi blocat nici de împrejurarea că nu toţi coproprietari au solicitat restituirea bunului, nici de faptul că a formulat singur notificare, doar pentru cota sa succesorală.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 4.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii, Decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite foştilor proprietari care au formulat notificare, astfel încât adoptarea unei soluţii de respingere a cererii reclamantului având în vedere că solicită doar cota-parte pentru care şi-a dovedit dreptul de proprietate şi nu pentru întregul imobil, ar constitui o sarcină excesivă pe umerii săi.
De vreme ce legea specială permite stabilirea dreptului de proprietate pe cote părţi, iar notificarea şi dovezile administrate, atât cu privire la calitatea procesuală activă cât şi la regimul juridic al imobilului revendicat în procedura legii speciale de reparaţie, conduc la convingerea că este posibilă restituirea în natură a cotelor ideale din imobil, instanţa de apel a greşit înlăturând de la aplicare dispoziţiile art. 4 alin. (1), raportat la art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului T.M. este fondat, urmând a-l admite în consecinţă, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la motivul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE
Admite recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 140 din 23 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că, respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 827 din 29 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8118/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8114/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
