ICCJ. Decizia nr. 8158/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8158/200.
Dosar nr. 7633/121/2008
Şedinţa publică din 9 octombrie 2009
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, la 27 februarie 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei G.S.
În motivarea cererii, s-a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia pentru neîndeplinirea condiţiilor legale de şedere.
Prin sentinţa civilă nr. 2 din 6 ianuarie 2009 a Tribunalului Galaţi, secţia civilă, s-a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că nu se poate dispune restrângerea dreptului la libera circulaţie în străinătate pentru o persoană returnată dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile în care singurul temei al returnării este un acord de readmisie bilateral încheiat între România şi statul membru UE.
Apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 87A din 5.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat în esenţă, că în mod corect s-a dat incidenţă normelor comunitare în cauză, pentru că în raport de acestea dispoziţiile Legii nr. 248/2005 sunt contrare, ceea ce face ca normele comunitare să fie obligatorii faţă de cele interne. în cauză neputând fi invocate cele 3 situaţii prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, ţinând de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe care trebuie respectate, ce se regăsesc în art. 38 din Legea nr. 248/2005.
Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, deoarece conduita pârâtei din cauză pe teritoriul Italiei, de unde a fost returnată în România, a fost una care a adus atingere ordinii publice, prin încălcarea legislaţiei statului respectiv, unde a fost reţinută pentru infracţiunea de furt, aşa cum rezultă din actele de returnare, măsura fiind socotită ca necesară pentru restabilirea ordinii publice grav încălcate.
Măsura în discuţie concordă cu Protocolul Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează, la art. 2, dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate. Această garanţie poate suporta anumite restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat. Astfel, în paragraful 4 al art. 2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, în cauză, faţă de situaţia concretă a pârâtei, care a încălcat, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, legislaţia acestuia, măsura în discuţie are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice, având un caracter proporţional în raport de conduita persoanei.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtei la liberă circulaţie pe teritoriul statului italian de unde a fost returnată la 24 septembrie 2008, în baza Acordului de readmisie dintre România şi Italia, ratificat prin Legea nr. 173/1997, are ca temei juridic dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...".
Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul returnării persoanei şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a relevat prima instanţă în cauză şi a confirmat instanţa de apel.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Din această perspectivă, în mod corect ambele instanţe de fond s-au raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comimităţilor Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C- 33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european.
Astfel, este cert că pârâta, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 TCE şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la CEDO şi trebuie dedus şi din jurisprudenţa CJCE, în care s-a statuat că libertăţile garantate prin TCE ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
În acest cadru, este întemeiată susţinerea recurentei în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autorităţile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exerciţiului acestui drept pentru un cetăţean român returnat în aplicarea unui acord de readmisie, însă restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie - şi, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În jurisprudenţa CJCE s-a statuat că noţiunea de „ordine publică" presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (paragrafele 22 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza Jipa, anterior menţionată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Pe baza acestor criterii de apreciere, instanţa de apel, confirmând hotărârea tribunalului, a conchis în sensul că, în raport de probele administrate de recurenta-reclamantă, reprezentate de actele de returnare întocmite de autorităţile italiene, că măsura preconizată de reclamantă nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit.
Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situaţia de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate, atât de către instanţa de fond, cât şi cea de apel în cauză, condiţiile în care instanţa de judecată poate dispune restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, pentru considerentele expuse anterior.
Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 87 A din 5.03.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8161/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 8118/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
