ICCJ. Decizia nr. 1696/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1696/2010
Dosar nr. 4041/1/2008
Şedinţa publică de la 12 martie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 477/S/24A1.2003, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins contestaţia în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată şi precizată de reclamanta I.P. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL, cu privire la decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003 emisă de pârâtă; a admis acţiunea formulată şi precizată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâţii D.M. şi SC R. SRL, pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea reclamantei împotriva paratului S.R. prin M.F.P., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui parat; a respins cererea pârâtei D.M. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, care, prin decizia nr. 397/ Ap din 29 aprilie 2004, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, iar prin decizia nr. 2644 din 10 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul şi a casat hotărârile pronunţate în fond şi apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Casarea cu trimitere s-a dispus pentru a se verifica incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, scop în care s-a trasat instanţei de trimitere sarcina de a analiza motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acţiune şi, pe cale de consecinţă, dacă se justifică repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea pe fond a acţiunii.
În fond, după casare, pricina a fost soluţionată de Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 358/ S din 15 iunie 2007, prin care s-a dispus: admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997; respingerea contestaţiei formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL Braşov şi D.M.; respingerea contestaţiei formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.E.F., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
În motivarea soluţiei date, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Uzând de procedura prealabilă obligatorie, reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta a înregistrat la data de 10 august 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Braşov, o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Braşov, str. De Mijloc, imobil ce a aparţinut antecesorilor săi.
Această notificare a fost trimisă de Primăria Municipiului Braşov spre competentă soluţionare pârâtei SC R. SRL care, prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că i-a restituit în natură partea din imobilul solicitat ce nu a fost înstrăinată. Pentru partea de imobil înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995, prin aceeaşi decizie s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură şi s-a făcut reclamantei ofertă de restituire prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti.
În cadrul contestaţiei la decizia susmenţionată, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 şi să îi restituie în natură apartamentul ce a format obiectul material al acestui act translativ de proprietate.
Cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare
trebuia, însă, formulată în termenul imperativ de 1 an şi 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, termen care a expirat la data de 22 august 2002.
Fiind un termen de prescripţie, în privinţa lui operează, în condiţiile stabilite de lege, instituţia repunerii în termen, constând în beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut declanşa acţiunea înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul de jurisdicţie este îndreptăţit să soluţioneze pe fond cererea de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „instanţa de judecată (.) poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii (.).
În condiţiile în care cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu sunt menţionate expres de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care se referă generic la cauze temeinic justificate, doctrina a stabilit că, prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba despre piedici relative, iar nu absolute, în sensul că, împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei aflaţi în situaţii asemănătoare şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.
În speţă, reclamanta a susţinut că nu a putut promova cererea în constatarea nulităţii în termenul instituit de lege, deoarece contractul atacat nu a fost înscris în evidenţele de publicitate imobiliară, aşa încât nu a cunoscut despre existenţa sa decât la data la care i-a fost comunicată decizia de soluţionare a notificării.
Pe de altă parte, reclamanta a depus la dosar, cu ocazia rejudecării cauzei, o declaraţie prin care a învederat nu a mai vizitat România de 30 de ani, aşa încât nu a avut cunoştinţă de înstrăinarea unei părţi din imobilul litigios anterior datei comunicării deciziei contestate.
Susţinerile reclamantei nu întrunesc, însă, condiţiile instituite de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, spre a se justifica repunerea ei în termenul de prescripţie extinctivă, în ceea ce priveşte cererea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Aceasta deoarece, reclamanta şi-a exercitat toate drepturile ce i se cuvin potrivit Legii nr. 10/2001 printr-un mandatar, dând mandat în acest sens unui avocat, deci unei persoane cu studii juridice, astfel că, sub aspectul analizat, nu prezintă nici un fel de relevanţă faptul că partea nu a mai vizitat România de peste 30 de ani. Pe de altă parte, exercitându-şi drepturile prin avocat, nu se poate susţine că reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea în nulitatea actelor de înstrăinare cu respectarea termenelor instituite de lege, nefiind de admis că o persoană cu studii juridice nu cunoaşte semnificaţia şi consecinţele juridice ale nerespectării termenelor imperative.
Apoi, este de observat că deşi actul translativ de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată nu a fost înscris evidenţele de publicitate imobiliară, în faza prealabilă obligatorie a procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta SC R. SRL Braşov, prin adresa nr. 502/48952 din 9 octombrie 2002, a adus la cunoştinţa reclamantei faptul că o parte din imobilul notificat a fost înstrăinată şi că este necesar să efectueze o expertiză tehnică pentru evaluarea părţii de imobil vândute, care nu mai poate fi restituită în natură.
La data de 21 ianuarie 2003, reclamanta, prin mandatar, a depus la dosarul administrativ un înscris prin care a învederat că nu înţelege să efectueze un raport de expertiză pentru evaluarea părţii ce a fost vândută din imobilul revendicat, solicitând pârâtei SC R. SRL să procedeze la emiterea deciziei, prin care să soluţioneze notificarea pe care a formulat-o îh condiţiile Legii nr. 10/2001.
Rezultă că, la data de 21 ianuarie 2003, reclamanta a cunoscut că pentru o parte din imobilul în litigiu au fost încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o cerere de constatare a nulităţii actelor translative de proprietate, precum şi o cerere de repunere în termenul de prescripţie, în termenul imperativ instituit în acest sens de textul de lege menţionat, ceea ce nu a făcut.
În consecinţă, faţă de neîntrunirea condiţiilor repunerii în termen şi faţă de promovarea acţiunii în nulitate cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea în nulitate, se impune a fi admisă.
Urmare a constatării prescripţiei pe cererea în nulitatea actului de înstrăinare, reclamanta nu mai poate obţine desfiinţarea pe cale judecătorească a acestui act şi, ca atare, nici restituirea în natură a imobilului ce face obiectul material al actului de înstrăinare, sens în care sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptăţită are dreptul exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil înstrăinată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Împotriva sentinţei susmenţionate a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei prin decizia nr. 154/ Ap din 05 noiembrie 2007.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că instanţa de trimitere a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se îndrumării date de instanţa de recurs, aceea de a verifica incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, instanţa de trimitere a procedat corect atunci când a
constatat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta nefăcând dovada unor motive temeinice de repunere în termenul de prescripţie în ceea ce priveşte cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat.
Sub acest aspect, s-a reţinut că înscrisul prin care mandatarul avocat al reclamantei a declarat că nu înţelege să solicite unui expert întocmirea unei expertize tehnice de evaluare a apartamentelor vândute a fost comunicat pârâtei SC R. SRL Braşov în cadrul procedurii necontencioase prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, contrar celor afirmate de reclamantă, comunicarea respectivului înscris nu cade sub incidenţa dispoziţiilor capitolului II, titlul II din cartea a II-a C. proc. civ., referitoare strict la „citaţiile şi comunicarea actelor de procedură” în cadrul procedurii contencioase.
Pe de altă parte, adresa nr. 562/48952 din 9 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Braşov, prin care mandatarului avocat al reclamantei i se aduce la cunoştinţă necesitatea efectuării „unei expertize tehnico-valorice, în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent a părţii din imobil vândute”, nu cade sub incidenţa dispoziţiilor sus-menţionate, întrucât şi ea a fost emisă în cadrul unei proceduri necontencioase şi are, practic, semnificaţia unei simple înştiinţări, nicidecum a unui act juridic emis într-o procedură contencioasă.
Mai mult, această din urmă adresă nu suportă nicio critică referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât respectivele dispoziţii nu se constituie într-o normă imperativă.
Cert este că prin adresa pârâtei SC R. SRL Braşov, reclamanta a fost înştiinţată că o parte din imobilul solicitat a-i fi restituit a fost înstrăinată, aşa încât dacă dorea să se constate nulitatea absolută a actelor translative de proprietate, reclamanta nu trebuia să rămână în pasivitate, având dreptul să solicite pârâtei copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate şi, în raport de data primirii acestora, să promoveze acţiune în constatarea nulităţii absolute.
În contextul arătat, s-a apreciat că nu se mai impune examinarea criticilor privind fondul litigiului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă care, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
Instanţele anterioare nu au tratat consecinţele juridice ce derivă din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, în care instanţa supremă, referindu-se la dreptul reclamantei la repunerea în termen, a reţinut că „în materie de carte funciară, înscrierea valorează titlu de proprietate conform principiului forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară”.
Consecinţa acestui punct de vedere este că actul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 nu este opozabil reclamantei şi astfel acţiunea sa în anulare a fost introdusă în termen, nemaifiind necesară repunerea în termen.
Totuşi, din prudenţă, s-a formulat cerere de repunere în termen şi aceasta trebuia admisă în temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ.
Partea adversă nu a adus la cunoştinţă reclamantei, înainte de emiterea deciziei atacate, contractul de vânzare-cumpărare cu numele, prenumele, adresa cumpărătoarei, cu datele de identificare a obiectului vânzării etc. Doar decizia contestată conţine aceste date absolut necesare pentru promovarea unei acţiuni în anularea contractului.
Deşi adresa nr. 562/48952 din 9 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Braşov este posterioară termenului de decădere instituit de legiuitor pentru promovarea acţiunii în anulare, care a expirat la 14 august 2002, totuşi pe baza ei s-a respins cererea de repunere în termen.
Nici această adresă şi nici declaraţia de a nu solicita efectuarea unei expertize de evaluare, invocate de instanţele anterioare în justificarea admiterii excepţiei de tardivitate, nu reprezintă comunicări valabile de acte juridice, astfel cum este reglementată această instituţie juridică în capitolul II C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materie.
Este de necontestat că datele privind persoana fizică, cerute de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au fost comunicate abia prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, prin care pârâta SC R. SRL Braşov a soluţionat notificarea, or faţă de această decizie, acţiunea în anularea contractului a fost formulată în termen.
2. Cu privire la fondul litigiului, instanţa trebuie să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece părţile contractante au fost de rea-credinţă atâta la momentul încheierii actului, cât şi după înregistrarea notificării nr. 562/48952, la data de 31 octombrie 2001.
Astfel, vânzătorul a fost de rea-credinţă, pentru că nu a comunicat notificatoarei, în intervalul de 10 luni cuprins între data formulării notificării şi data expirării termenului prevăzut de lege pentru anularea contractului (14 august 2002), despre înstrăinarea a 4 din cele 8 locuinţe din imobil.
Cumpărătoarea a fost şi ea de rea-credinţă, devreme ce nu a înscris contractul în cartea funciară, pentru a o împiedica partea interesată să ia cunoştinţă de existenţa lui în termenul defipt de lege pentru introducerea acţiunii în anulare. Potrivit Legii nr. 115/1938, drepturile imobiliare se năşteau, se modificau şi se strămutau doar prin înscriere în cartea funciară, intabularea având efect constitutiv sau translativ de drepturi reale.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, încheiat sub regimul Legii nr. 112/1995, nu a fost înscris în cartea funciară, el nu este opozabil recurentei, drepturile neînscrise fiind considerate ca neavând fiinţă.
Intimaţii-pârâţi SC R. SRL Braşov şi S.R. prin M.F.P. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Întrucât pe parcursul judecăţii a intervenit decesul recurentei-reclamante, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia, I.P. şi I.A.M., care au înţeles să continue procesul început de autoarea lor.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor din recurs instanţa de apel a stabilit corect că instanţa de rejudecare s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se îndrumărilor din decizia de casare dată în primul ciclu procesual al cauzei.
Astfel, prin această decizie instanţa de recurs a statuat asupra naturii termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată [(art. 46 alin. (5) în redactarea iniţială a legii)], ca fiind unul de prescripţie, cu consecinţa că acesta este susceptibil de repunere în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar în raport de o atare dezlegare în drept a impus instanţei de trimitere sarcina de a verifica „motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acţiune şi pe cale de consecinţă dacă se justifică repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea pe fond a acţiunii."
Ţinând seama de aceste limite ale rejudecării, precis determinate prin decizia casare, nu poate fi primită critica din recurs potrivit căreia faţă de considerentele deciziei de casare nu se mai punea problema repunerii în termen, acţiunea în nulitate urmând a fi socotită ca formulată în termen.
Formularea unei acţiuni cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege constituie premisa instituţiei repunerii în termen şi astfel s-a şi justificat casarea cu trimitere dispusă în cauză pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Este motivul pentru care, în rejudecare, s-au verificat apărările formulate de reclamantă faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în nulitate din perspectiva instituţiei repunerii în termen reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar faptul că instanţa de rejudecare nu şi-a însuşit aceste apărări nu echivalează cu o nesocotire a deciziei de casare, după cum corect s-a reţinut şi în apel.
În ceea ce priveşte reglementarea legală a repunerii în termenul de prescripţie, aşa cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia de casare, aceasta se regăseşte în art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar nu în art. 103 C. proc. civ., cum greşit s-a invocat prin motivele de recurs, ignorându-se aplicabilitatea art. 103 C. proc. civ., exclusiv în privinţa termenelor procedurale de decădere.
În ceea ce priveşte stabilirea faptelor relevante pe aspectul repunerii în termenul de prescripţie, puterea de apreciere a instanţei de rejudecare era deplină, atât faţă de considerentele deciziei de casare, cât şi faţă de regula că stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Ca stare de fapt, în etapele procesuale anterioare s-a reţinut că deşi contractul de vânzare-cumpărare atacat în cauză nu a fost înscris în cartea funciară, reclamanta a luat cunoştinţă despre existenţa lui anterior datei pretinse de ea, aceea a comunicării deciziei administrative de soluţionare a notificării, şi anume în faza prealabilă obligatorie a procedurii Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a reţinut că la data de 21 martie 2003, reclamanta cunoştea că pentru o parte din imobilul notificat au fost încheiate acte translative de proprietate, deoarece la această dată mandatarul său avocat a înregistrat la entitatea notificată răspunsul la adresa acesteia nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002, prin care i se solicitase efectuarea unei expertize de evaluare pentru partea înstrăinată din imobilul notificat.
Raportat la această situaţie de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., text ce permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului J numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţele anterioare au stabilit corect că reclamanta nu poate fi repusă în termenul de prescripţie, întrucât nu a formulat acţiunea în nulitate în termen de o lună de la data la care a luat cunoştinţă despre înstrăinarea unei părţi din imobilul notificat, aşa cum prevede în mod imperativ art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit textului legal enunţat, pentru a se putea dispune repunerea în termen, cererea trebuie făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, or, în speţă, cauzele care au justificat depăşirea termenului de prescripţie au încetat la data de 21 ianuarie 2003, dată stabilită definitiv ca fiind aceea la care reclamanta a luat cunoştinţă despre încheierea de acte translative de proprietate pentru o parte din imobilul notificat, pe când acţiunea în nulitatea actului de;
Înstrăinare în litigiu a fost formulată la peste o lună de la acest moment, respectiv la data de 09 mai 2003.
În stabilirea datei la care au încetat cauzele care au împiedicat-o pe reclamantă să ia cunoştinţă despre înstrăinarea contestată pe calea acţiunii în nulitate, instanţele anterioare au luat în considerare şi apărarea acesteia legată de neînscrierea în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare atacat, din perspectiva efectului de publicitate faţă de terţi pe care îl realizează operaţiunea de înscriere în cartea funciară.
Pe aspectul asupra căruia judecătorii fondului aveau obligaţia de a se pronunţa, conform deciziei de casare, nu avea, însă, nicio relevanţă efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, la care se face referire prin motivele de recurs, neputându-se susţine că prin decizia de casare s-ar fi prefigurat vreo relevanţă a acestui efect asupra repunerii în termen, în condiţiile în care limitele rejudecării au fost precis determinate ca vizând verificarea incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, lăsându-se instanţei de trimitere deplina liberate de apreciere asupra faptelor ce interesau în aplicarea respectivelor dispoziţii.
Or, în exercitarea acestui atribut, judecătorii fondului aveau obligaţia să stabilească, pe bază de probe, dacă şi când reclamanta a luat cunoştinţă despre existenţa înstrăinării, indiferent de modalitatea în care s-ar fi realizat acest lucru, neputându-şi limita verificările pe acest aspect la faptul înscrierii/neînscrierii actului de înstrăinare în cartea funciară.
Aşa fiind, faptul neînscrierii în cartea funciară a actului de înstrăinare atacat este lipsit de eficienţă juridică în ceea ce priveşte chestiunea supusă analizei, cât timp instanţele anterioare au stabilit în mod definitiv, ca situaţie de fapt decurgând din probele administrate în cauză, că reclamanta luat cunoştinţă într-o altă modalitate de înstrăinarea unei părţi din imobilul notificat şi aceasta înainte de data când i s-a comunicat decizia administrativă de soluţionare a notificării.
Recurenţii contestă valabilitatea comunicării înscrisurilor pe baza cărora s-a reţinut că autoarea lor a luat cunoştinţă despre înstrăinarea unei părţi de imobil anterior datei comunicării deciziei administrative de soluţionare a notificării, sens în care au susţinut că atât adresa nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Braşov, cât şi răspunsul mandatarului autoarei lor la această adresă nu reprezintă comunicări valabile potrivit dispoziţiilor din capitolul II, titlul II al Codului de procedură civilă.
Critica nu este întemeiată, deoarece dispoziţiile invocate reglementează citarea şi comunicarea actelor de procedură în procedura contencioasă, ceea ce nu este cazul înscrisurilor în discuţie, reprezentând înştiinţări transmise în cadrul procedurii necontencioase a Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte faptul că prin adresa nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Braşov nu i s-au comunicat reclamantei datele privind persoana fizică căreia i s-a înstrăinat parte din imobil (numele, prenumele şi adresa cumpărătoarei, număr de contract de vânzare-cumpărare), deşi real, acesta nu se constituie într-o încălcare a prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv într-o împiedicare legitimă de a exercita dreptul la acţiunea în nulitate în termenul prevăzut de lege, generatoare de repunere în termen, cum greşit se pretinde în recurs.
Obligaţia entităţii notificate de a comunica persoanei îndreptăţite datele de identificare a persoanei fizice sau juridice deţinătoare a părţii din imobilul solicitat care nu se mai află în detenţia sa, cuprinsă în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prezintă relevanţă exclusiv sub aspectul modului de calcul al termenului în care persoana îndreptăţită se poate adresa unităţii deţinătoare a imobilului cu notificarea de restituire, sens în care alin. (4) al art. 27 dispune că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) curge în acest caz de la data primirii acestei comunicări.
Prin urmare, dispoziţiile legale invocate de recurenţi nu pot constitui., temei în justificarea unei împiedicări legitime de a exercita în termeni dreptul la acţiunea în nulitatea unui act de înstrăinare privind imobilul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001.
Necunoaşterea datelor exacte de identificare a actului de vânzare-cumpărare atacat până la data comunicării dispoziţiei administrative de restituire, în care se regăsesc şi aceste date, îi este imputabilă reclamantei care, luând cunoştinţă anterior despre încheierea de acte translative de proprietare pentru o parte din imobil, le putea obţine în urma unei simple cereri adresate entităţii notificate. Un asemenea demers ar fi fost făcut de orice persoană avizată asupra situaţiei juridice a imobilului notificat şi cu atât mai mult trebuia făcut de reclamantă, în condiţiile în care aceasta avea desemnat un mandatar avocat pentru exercitarea drepturilor decurgând din Legea nr. 10/2001, or neprocedând în acest mod, reclamanta nu poate justifica o imposibilitate legitimă de a promova acţiunea în nulitate până la data comunicării deciziei administrative de restituire, deoarece motivele; temeinice de repunere în termen trebuie să fie exclusive de culpă din partea titularului acţiunii.
Rezultă că în mod corect instanţa de apel a confirmat soluţia pronunţată în rejudecarea cauzei, aceea de respingere a cererii în nulitate pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de neîntrunirea condiţiilor de repunere în termen prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ceea de face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de legalitatea soluţiei pe prescripţie, dată de instanţele anterioare cererii în nulitate, criticile de fond relative la această cerere nu se mai impun a fi analizate.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.P. şi I.A.M. împotriva deciziei nr. 154/ AP din 05 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 martie 2010.
| ← Acţiunea civilă în revendicare apartament. Lăsare în... | ICCJ. Decizia nr. 1025/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
