Restituire în natură teren și apartament.
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚI ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5016/2010
Dosar nr. 4290/2009
Ședința publică din 6 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 816 din 12 iunie 2009. Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 220 mp şi a apartamentului situat la etajul corpului de clădire al imobilului din Bucureşti, sector 1, către reclamanta D.Z., în calitate de persoană îndreptăţită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin notificarea din 2001, reclamanta D.Z. a solicitat restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 220 mp şi casă de locuit.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, respectiv a terenului şi a construcţiei, cu excepţia apartamentelor ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care reclamanta a fost pusă în posesie în urma câştigării acţiunilor în revendicare formulate împotriva chiriaşilor cumpărători, aşa cum rezultă şi din sentinţa civilă nr. 12780 din 8 septembrie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, imobilul în cauză este compus din două corpuri de clădire.
Corpul de clădire A se compune din două apartamente, aflate în posesia reclamantei, iar corpul de clădire se compune dintr-un apartament la parter, aflat în posesia reclamantei şi un apartament la etaj închiriat de către Primăria Municipiului Bucureşti. În ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, are o suprafaţă totală de 220 mp, astfel că apartamentul închiriat împreună cu terenul aferent pot fi restituite în natură reclamantei, faţă de situaţia juridică actuală a imobilului.
Tribunalul a constatat că apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, se află deja în posesia reclamantei ca urmare a acţiunilor în revendicare formulate şi câştigate de către aceasta şi în prezent, nu s-a restituit de către stat un singur apartament închiriat aflat în a st imobil şi nici terenul aferent la care reclamanta este îndreptăţită să obţină restituirea în natură.
Tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde persoanei îndreptăţite.
În prezenta cauză, în mod evident reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei, fost proprietar al imobilului, iar pârâtul nu a soluţionat până momentul judecăţii cererii reclamantei, notificarea formulată.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare a imobilului amintit, îi incumba obligaţia de a pronunţa asupra cererii reclamantei formulate pe calea respectivei notificări, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Insă pârâtul nu s-a pronunţat asupra notificării în cauză (nefiind depusă nici o dovadă în sens) cu toate ca termenul de 60 de zile, socotit de la înregistrarea notificării, ce e prevăzut de art. 25 (fost 23) din Legea nr. 10/2001 s-a împlinit. Acest termen se poate calcula pornind de la două date de referinţă, în funcţie de specificul fiecărui caz în parte, data înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluţie prin notificării au fost depuse odată cu aceasta) sau, data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare menţionate anterior.
Este incontestabil că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, permite, după cum reiese din analiza coroborată a art. 22 şi 23, depunerea înscrisurilor doveditoare până la data soluţionării notificării. Această dispoziţie are însă caracter de favoare pentru reclamantă, oferindu-i posibilitatea de a completa materialul probator adus în sprijinul cererii ei, chiar şi după introducerea acesteia, mergându-se până la momentul soluţionării ei. însă această dispoziţie de favoare pentru reclamantă nu poate fi invocată de pârât ca un motiv al nesoluţionării cererii, căci altfel respectiva dispoziţie ar fi golită de conţinut, sau mai bine zis, dintr-un beneficiu acordat persoanei îndreptăţite ar fi transformată într-o obligaţie, într-un impediment plasat în calea soluţionării cererii adresate pârâtului. Evident, o asemenea denaturare a scopului şi spiritului actului normativ în discuţie nu este posibilă.
Prin Decizia civilă nr. 571 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea apelului formulat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 816 din 12 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Nu pot fi primite criticile formulate de apelantul - pârât referitoare la imposibilitatea soluţionării acţiunii de restituire a imobilului formulată pe dreptul comun atâta vreme cât nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparaţie, pe motiv că legea specială înlătura dispoziţiile legii generale întrucât în cauză nu s-a aplicat dreptul comun, ci dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa de fond a constatat în mod corect că reclamanta a formulat notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, notificarea ce nu a fost soluţionată până în prezent de către pârât.
În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia dată în soluţionarea recursului în interesul Legii, nr. 20 din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deţinătoare a refuzat nejustificat, să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speţă.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speţă suntem în prezenţa unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimata - reclamantă în 2001, în condiţiile în care, la acest moment pârâtul nu a soluţionat notificarea şi, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce priveşte necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât aşa cum s-a reţinut mai sus, prezenta acţiune nu este întemeiată pe dreptul comun, ci prevederile Legii nr. 10/2001, incidente fiind, aşa cum s-a reţinut, dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu este fondat nici ultimul motiv de apel care vizează netemeinicia sentinţei instanţei de fond întrucât în cauză s-au administrat probe ce au fost corect interpretate de instanţa de fond, din care rezultă că partea de imobil ce a fost restituită reclamantei este în proprietatea privată a statului şi poate fi restituită persoanei îndreptăţite.
În acest sens sunt şi concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.
În mod eronat apelantul a susţinut că singurul mijloc de a proba situaţia juridică a imobilului ar fi o adresă care să fie emisă chiar de apelant sau o societate vânzătoare mandatară a acestuia, întrucât un act care este emis chiar de partea în proces nu poate avea valoare juridică doveditoare absolută reprezentând voinţa subiectivă a părţii.
În consecinţă, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică. Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în esenţă vizează situaţia juridică neclară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză care nu a stabilit apartenenţa terenului la domeniul public sau privat, aşa cum dispune art. 10.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe de altă parte art. 10.3, din aceleaşi Norme, în toate cazurile entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia înainte de a dispune o măsură de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militară şi altele asemenea nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
În cazul în care se constată aceste situaţii, restituirea în natură se va limita numai la aceste suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare) dotări tehnico - edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificării, este atributul entităţii investite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile al. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în favoarea reclamantului, acesta nu a făcut dovada că nu a primit despăgubiri la momentul perimării terenului în caz contrar trebuind a o restitui.
Solicită admiterea recursului şi administrarea de probe.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
La termenul din 6 octombrie 2010 intimata a invocat nulitatea recursului astfel formulat.
Astfel, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică aşa cum dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, nu indicarea greşită ori neindicarea motivelor de recurs atrage sancţiunea nulităţii recursului, ci nemotivarea recursului, în sensul neformulării de critici aduse deciziei recurate, susceptibile de a atrage calificarea juridică a unuia dintre cele nouă motive de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În cauză, deşi recurentul a indicat drept motiv de recurs pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate, nu pot fi examinate nici sub auspiciile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi nici a unui alt motiv de recurs, deoarece vizează situaţii de fapt, exclus de a fi examinate prin prisma vreunui motiv de recurs.
În esenţă, recurenta critică raportul de expertiză efectuat în cauză, ataşându-i Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vizează aplicarea legii în materie, în funcţie de situaţia de fapt prezentă a terenului supus restituirii, texte în raport cu care ar fi trebuit să se efectueze lucrarea tehnică.
Or, aprecierea raportului de expertiză, conţinutul acesteia, ori neconf irmarea expertizei de instituţiile care administrează terenurile în litigiu, sunt aspecte care ţin de netemeinicia hotărârii, şi nu de nelegalitatea ei.
În consecinţă, conform art. 306 C. proc. civ., recursul astfel formulat este nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 571/A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5941/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | Constatare nevalabilitate titlul stat. Imobil. Punere în posesie. → |
|---|
