ICCJ. Decizia nr. 1017/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1017/2010
Dosar nr. 2415/62/2008
Şedinţa publică de la 17 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
La 2 aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei a i se recunoaşte calitatea de unic moştenitor de pe urma defunctei A.S. şi să se constate că imobilul situat în Braşov, a fost preluat de stat, fără titlu.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defunctei A.S., născută A., (decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, act neconstituţional, cu încălcarea voinţei coproprietarilor (reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare a imobilului către stat, în scopul plecării definitive din ţară, neconstituind decât o condiţionare a voinţei de a accepta preluarea imobilului, contra unei sume de bani, derizorii, pentru a obţine dreptul la liberă circulaţie, preluarea realizându-se cu încălcarea Constituţiei, a convenţiilor şi tratatelor internaţionale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, susţinând că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi urmat prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008, Tribunalul Braşov a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat nevalabilitatea titlului statului, respingând restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a învestit tribunalul cu o acţiune în revendicare imobiliară, ci cu o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile imobile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
Analizând titlul statului, instanţa a apreciat caracterul neconstituţional al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, acest act normativ contravenind şi Declaraţiei Universale a Dreptului Omului, conform căreia orice persoană are dreptul de a părăsi şi a reveni în ţara sa, necondiţionat.
Primul petit al acţiunii, privind constatarea calităţii reclamantului de unic moştenitor al defunctei A.S. a fost respins cu motivarea că reclamantul nu a urmat procedura succesorală notarială, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995, suspendarea acestei proceduri şi sesizarea instanţei de judecată operând în cazurile expres determinate de lege, când succesibilii îşi contestă unii altora calitatea ori atunci când se contestă masa succesorală.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 17 noiembrie 2008, Tribunalul Braşov a admis cererea şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în sentinţa civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Braşov şi în minuta acesteia, în ceea ce priveşte numărul cărţii funciare în care este înscris imobilul în litigiu, urmând a se menţiona că acesta este 10.792 Braşov, iar nu 10.729 Braşov, cum în mod greşit a fost scris.
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Braşov a declarat apel pârâtul invocând necompetenţa materială a tribunalului, în raport de obiectul cererii şi temeiul de drept al acesteia, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 arătând că, în primă instanţă, pricina este de este competenţa materială a judecătoriei.
S-au adus critici privind soluţia instanţei de fond, care în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ulterior intrării în vigoare a legii speciale şi cu privire la aprecierea nevalabilităţii titlului statului, pârâtul învederând în motivele de apel, că reclamantul a părăsit fraudulos ţara, actul de preluare, respectiv decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean, fiind emis cu respectarea legii, a art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 şi că, având în vedere imperativul momentului de la data trecerii imobilului în proprietatea statului, în mod corect a fost emisă decizia de preluare.
Apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare judecătoriei, iar, în subisdiar a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalul Braşov, cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului statului şi menţinerea celorlalte dispoziţii.
Prin decizia nr. 9/Ap din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Braşov - Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei Tribunalului Braşov.
Pentru a decide ca atare, instanţa de control judiciar ordinar a înlăturat ca nefondat motivul referitor la necompetenţa materială a tribunalului, întrucât prin încheierea din 9 mai 2008, reclamantul, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. a precizat valoarea imobilului la 200.000 euro, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. b) din acelaşi cod.
Privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a reţinut că fiind o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, şi nu o acţiune în revendicare, aceasta îşi păstrează caracterul admisibil în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, apariţia actului normativ special neparalizând acţiunile introduse în temeiul Legii nr. 213/1998.
S-a reţinut de instanţa de apel că imobilul a fost preluat fără titlu, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, situaţie în care nu sunt incidente prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile, impusă de Legea nr. 10/2001.
A fost respinsă şi critica referitoare la valabilitatea titlului statului, susţinută de apelantul-pârât, cu motivarea că Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziţii care veneau în conflict cu reglementările constituţionale din acea perioadă, precum şi cu cele prevăzute de art. 480, 481 C. civ., conform cărora nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.
S-a reţinut că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, ca urmare a plecării din ţară, contravenea şi dreptului la liberă circulaţie instituit prin art. 12 pct. 1 şi 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la care România era parte în acel moment, dar şi art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov) reiterând criticile privind excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, inadmisibilitatea acţiunii reclamantului şi valabilitatea titlului statului.
S-a susţinut de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice că, faţă de petitul acţiunii, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului, aceasta este inadmisibilă, întrucât pentru restituirea imobilelor naţionalizate există o legea specială, nr. 10/2001, care reglementează procedura de restituire, iar reclamantul nu a uzat de prevederile obligatorii ale acestui act normativ.
Astfel, s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu se pot adresa instanţelor cu acţiuni în revendicare, sau în constatarea nevalabilităţii titlului statului, accesul la justiţie fiind condiţionat de urmarea acestei proceduri speciale.
Cu privire la valabilitatea titlului statului, s-a susţinut de recurent că, în mod eronat s-a considerat că prevederile Decretului nr. 223/1974 veneau în contradicţie cu reglementările constituţionale în vigoare la acea dată, cuprinse în art. 36 din Constituţie şi prevederile art. 480, 481 C. civ. şi că în speţă, decretul menţionat a fost corect aplicat.
S-a arătat în motivele de recurs, că titlul statului reprezentat de decizia de preluare a imobilului, ca act administrativ de autoritate este valabil constituit, iar dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român s-a realizat în mod legal, reclamantului fiindu-i aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.
În motivele de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a făcut referiri generice, fără concretizări la speţă, cu privire la jurisprudenţa CEDO, despre care afirmă că s-a pronunţat în mod constant, în sensul că nu este o restrângere a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, condiţionarea accesului la justiţie, funcţie de dovedirea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Recursul este fondat pentru şi în limita considerentelor ce succed:
Reclamantul deduce judecăţii o acţiune în constatarea calităţii sale de unic moştenitor al defunctei sale mame, A.S. şi stabilirea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului.
Este de observat că prin soluţia de primă instanţă a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea de constatare a calităţii sale de moştenitor, sentinţa nefiind atacată sub acest aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel încât ceea ce a rămas dedus judecăţii este constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Or, din această perspectivă, reclamantul care îşi justifică demersul judiciar invocând calitatea lui de moştenitor al titularului dreptului de proprietate pretins deposedat abuziv de către stat, nu reuȘeȘte să-şi mai legitimeze poziţia în proces, câtă vreme a rămas stabilit definitiv că nu a făcut dovada calităţii de moştenitor, neurmând procedura succesorală notarială.
Astfel, în limitele învestirii, este de observat caracterul subsidiar al cererii în constatare, în raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “.
În speţă, reclamantul a încercat să obţină recunoaşterea calităţii de proprietar al imobilului, eludând dispoziţiile obligatorii care presupun întemeierea pretenţiilor în cadrul unei acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate neputând fi formulată, întrucât reclamantul are posibilitatea să ceară realizarea dreptului, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare fiind obligatoriu şi consfințit de dispoziţiile imperative ale art. 111 C. proc. civ., mai sus redat.
De altfel, chiar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pe care reclamantul îşi întemeiază în drept acţiunea trimite la dispoziţiile legii speciale, care în materie sunt reprezentate de Legea nr. 10/2001.
Or, aprecierea asupra valabilităţii titlului statului se putea realiza în cadrul procedurilor acestei legi.
Cât priveşte critica din recurs referitoare la inadmisibilitatea acţiunii reclamantului, în raport de prevederile obligatorii ale Legii nr. 10/2001, soluţia a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia care prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie a fost statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder c.Regatului Unit, 1975, când a stabilit că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
Sub acest aspect, în legătură cu promovarea unei acţiuni în constatarea caracterului nelegal al naţionalizării (Cauza Faimblat împotiva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că ar constitui o încălcare a art. 6, neprimirea unei astfel de cereri, dar într-un anumit context jurisprudenţial (respectiv la un moment când practica era neunitară în a judeca fondul acţiunilor atunci când notificarea nu era soluţionată de unitatea deţinătoare).
Această practică divergentă a fost însă unificată prin decizia în interesul legii nr. XX/2007.
S-a statuat de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, interpretând art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/20001, în spiritul reparator al acestui act normativ, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură.
Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Decizia Secţiilor Unite a fost pronunţată tocmai pentru a unifica practica judiciară din punct de vedere al proteguirii dreptului de proprietate, rezolvând posibilele situaţii, în cazul refuzului entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de a da curs cererii de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Problema pusă în Cauza Faimblat menţionată în legătură cu încălcarea accesului la justiţie a fost aceea a influenţei unei asemenea constatări asupra procedurii iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă s-a ales această cale, ceea ce nu se regăseşte în speţă.
În Cauza Faimblat circumstanţele în fapt ale speţei erau diferite, întrucât în acel caz, în paralel cu procedura administrativă iniţiată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii au sesizat în septembrie 2001, instanţa competentă a soluţiona acţiunea îndreptată împotriva Consiliului local solicitând constatarea nelegalităţii naţionalizării din anul 1950.
S-a apreciat astfel, că modul în care instanţele au respins acţiunea reclamanţilor, fără a analiza comportamentul organelor administrative şi respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pun sub semnul îndoielii eficienţa accesului la o instanţă judecătorească, conferit reclamantului în cadrul procedurii în constatare.
S-a stabilit că respingerea acţiunii în constatare nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este evidenţiată ca o cale de drept efectivă.
În cazul concret dedus judecăţii, în prezentul dosar, nu se identifică însă o atare situaţie, reclamantul neuzând de calea legii speciale, pentru a putea valorifica rezultatul judecăţii în acţiunea în constatare, în acea procedură, ci dimpotrivă, formulând acţiunea în constatare de faţă, tocmai pentru a eluda dispoziţiile obligatorii ale acesteia.
Deci, sub acest aspect situaţia din speţă nu se circumscrie cadrului avut în vedere în Cauza Faimblat, nefiind vorba de încălcarea accesului la justiţie, determinat de comportamentul organelor administrative care nu au dat satisfacţie dreptului reclamantului, întrucât demersul judiciar nu a fost calificat sub imperiul legii speciale, pe care reclamantul a eludat-o, alegând a se adresa instanţei, printr-o acţiune de drept comun, în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
În speţă, nu se poate pune problema efectivităţii dreptului din punct de vedere al procedurii Legii nr. 10/2001, pentru că reclamantul nu s-a adresat instanţei pe tărâmul acestui act normativ şi neadresându-se pe calea legii speciale nu se poate realiza o similitudine cu refuzul autorităţilor administrative de a soluţiona notificarea, ca în cazul Faimblat.
Cum s-a evidenţiat mai sus, în speţă, raportul juridic grefat pe dispoziţiile Legii nr. 213/1998, în cadrul unei acţiuni în constatare nu se identifică, în cazul respingerii acţiunii cu o încălcare a accesului liber la justiţie, consacrat şi consfinţit de art. 21 din Constituţie.
Soluţia de respingere a acţiunii în constatare se impune, aşadar, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ. şi de caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, faţă de cea în realizare, fără ca aceasta să reprezinte, aşa cum a rezultat, potrivit considerentelor arătate, o îngrădire a accesului la justiţie.
Cât priveȘte petitul referitor la constatarea calităţii de moştenitor, corect s-a reţinut că reclamantul trebuia să se adreseze, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995 şi să urmeze procedura notarială necontencioasă de deschidere a succesiunii, numai suspendarea acesteia ducând la sesizarea instanţei de judecată, în cazurile expres determinate de lege, respectiv, când succesibilii îşi contestă unii altora calitatea, ori compunerea masei succesorale.
Nu poate fi însă reţinut ca fondată critica din recurs referitoare la necompetenţa materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., acesta judecă în primă instanţă “procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”, cu excepţiile prevăzute de lege, iar valoarea imobilului, după preţuirea reclamantului, realizată în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ. este de 200.000 euro, astfel cum a fost indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila 12 dosar fond).
Astfel, instanţa de control judiciar extraordinar, în majoritate, va face aplicarea art. 312 alin. (2) şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Braşov şi va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate,
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată, admite apelul pârâtului împotriva sentinţei civile nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Braşov, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
Cu opinia separată a doamnei judecător R.S., în sensul că:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 9/AP din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
OPINIA SEPARATA
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs, consider că se impune respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov) împotriva deciziei nr. 09/AP din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează;
La 2 aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să i se recunoască calitatea de unic moştenitor al defunctei A.S., respectiv să se constate că imobilul situat în Braşov, a fost preluat de stat, fără titlu.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 6 al Legii nr. 213/1998, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defunctei A.S., născută A., (decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, act neconstituţional, cu încălcarea voinţei coproprietarilor (reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare a imobilului către stat, în scopul plecării definitive din ţară, neconstituind decât o condiţionare a voinţei de a accepta preluarea imobilului, contra unei sume de bani derizorii, pentru a obţine dreptul la liberă circulaţie, preluarea realizându-se cu încălcarea Constituţiei, a convenţiilor şi tratatelor internaţionale.
Prin soluţia de primă instanţă a Tribunalului Braşov, a fost respinsă cererea de constatare a calităţii de unic moştenitor, sentinţa nefiind atacată sub acest aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel încât ceea ce a rămas dedus judecăţii este constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Astfel, în limitele învestirii, caracterul subsidiar al cererii în constatare, în raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate, invocat si susținut de recurentul-parat din perspectiva dispozițiilor de drept intern ale art. 111 C. proc. civ. - “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “- se impune a fi cercetat in conformitate cu exigentele dreptului de acces la un tribunal, aȘa cum acestea s-au configurat in mod constant in jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cuprinsul hotărârii pronunțate in Cauza Caracas împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 paragraful 1 al Convenției – “Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată echitabil ., de un tribunal. care va decide asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.” – in contextul respectării următoarelor exigente; “articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975); dreptul de acces la un tribunal nu este absolut; el poate conduce la restricţii admise implicit deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului; elaborând o asemenea reglementare, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere; restricţiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa însăşi; ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat; Curtea apreciază că simplul fapt că reclamanţii au avut acces la un tribunal, dar numai pentru a li se declara a doua acţiune inadmisibilă prin jocul dispoziţiilor privind autoritatea lucrului judecat, nu îndeplineşte cerinţele articolului 6 § 1 al Convenţiei. În consecinţă, concluzionează că reclamanţii au fost privaţi de orice posibilitate clară şi concretă de acces la un tribunal pentru a hotărî asupra cererii lor de restituire a imobilului în litigiu; in concluzie, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei”.
Pentru a ajunge la aceste concluzii, Curtea a cercetat îndeaproape circumstanțele particulare ale cauzei civile deduse judecații, din perspectiva condițiilor concrete de investire si a pretențiilor formulate, rezultatul acestei analize conducând la constatarea ca pretenția in sine a reclamantului “nu a făcut niciodată obiectul vreunei examinări de fond”.
Am avut in vedere si conținutul explicit al hotărârii pronunțate in Cauza Faimblat împotriva României, care a statuat in sensul exigentelor ce urmează; “simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigenţele art. 6 § 1; se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor interesate "dreptul la o instanţă", având în vedere principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică; aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanţă decât pentru a-şi vedea acţiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; Curtea reaminteşte că dreptul la o instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde şi speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată; Curtea observă că acţiunea în constatare introdusă de reclamanţi a fost respinsă, în ultimă instanţă, la data de 8 aprilie 2002 de către instanţele judecătoreşti, care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; respingerea acţiunii în constatare nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă; Curtea nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii). De asemenea, aceasta observă faptul că persoanele nemulţumite pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti; cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea; Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, şi Matache şi alţii, citată anterior, § 42); mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (vezi, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006); Curtea conchide, prin urmare, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă; Curtea consideră, prin urmare, că, în cauza de faţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă judecătorească nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele judecătoreşti le-au opus acestora existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanţilor, iar aceştia nu au nicio garanţie să o obţină deocamdată; prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie”.
La fel ca si in cauza precedenta, cele statuate in paragraful anterior au fost grefate pe situația concreta de fapt a cauzei deduse judecății.
Ideile prezentate anterior, desprinse din conținutul unor hotărâri importante pronunțate împotriva României, nu pot fi ignorate atunci când analizam critica de nelegalitate a recurentului-parat relativa la nesocotirea dispozițiilor de drept intern ale art. 111 C. proc. civ., conform cărora “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “.
În circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, trebuie reținut, pe de o parte, ca pretenția concreta a reclamantului a vizat clarificarea regimului juridic al unui imobil preluat in patrimonial statului (intr-adevăr, in contextual unei acțiuni in constatare a dreptului si nu prin promovarea unei acțiuni in realizare, pe calea dreptului comun sau pe calea legislației speciale), invocând calitatea sa de unic moȘtenitor, si, pe de alta parte, faptul concret ca doua instanțe anterioare au pronunțat hotărâri asupra fondului raportului juridic dedus judecății - împrejurare ce se impune, după aprecierea mea, a fi conservata in cauza.
Am avut in vedere inclusiv faptul ca, la data promovării acțiunii in justiție de către reclamant, nu se pronunțase inca instanța suprema asupra recursului in interesul legii prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, decizie care a rezolvat problema de principiu a opțiunii intre aplicarea legii speciale si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv raportul dintre legea interna si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in contextul recunoscut al existentei unei legislații lipsita de coerenta si claritate si in condițiile unei jurisprudențe neunitare.
S-a statuat in mod explicit in cuprinsul acestei decizii ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normative, precum si cele care, din motive independente de voința lor nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Aceasta situație de excepție a fost consacrata de hotărârea susmenționata a instanței supreme, tocmai in considerarea garanțiilor ce trebuie sa însoțească dreptul de acces la un tribunal pentru fiecare situație concreta de fapt ce însoțeȘte pretenția de restituire/revendicare/retrocedare din partea persoanelor interesate.
Împrejurarea ca reclamantul si-a structurat cererea de chemare in judecata prin formularea a doua capete de cerere distincte, cu identitate proprie, urmata de împrejurarea ca judecata in căile de atac superioare a fost restricționata prin voința reclamantului, care nu a înțeles sa conteste soluția data primului capăt de cerere, nu pot conduce la ideea ca reclamantul nu-si mai legitimează poziția in procesul angajat, întrucât cercetarea instanțelor s-a rezumat la clarificarea situației juridice a imobilului in litigiu la momentul trecerii acestuia in patrimonial statului, răspunzând astfel condițiilor concrete de investire, fără nici o referința la calitatea de moȘtenitor pretinsa de reclamant.
Principiul disponibilității specific procesului civil, aȘa cum acesta trebuie înțeles din perspective legislației naționale, dar si convenționale, conferă reclamantului libertatea de a formula si susține orice contestație referitoare la drepturi si obligații cu caracter civil, cat timp aceasta este reala si serioasa, iar rezultatul procedurii este direct si determinant cu privire la existenta dreptului.
De altfel, este important de subliniat ca si jurisprudența si literatura de specialitate naționala, intr-adevăr in contextul existentei dispozițiilor art. 111 din Codul de procedura civila, au consacrat ca entitate juridica, acțiunea in constatare declaratorie, caracterizata prin aceea ca aceasta tinde la constatarea judecătorească a existentei sau inexistentei unei situații juridice ori a unui drept, in scopul înlăturării unei situații de incertitudine.
Am considerat relevanta pentru soluționarea cauzei pendinte, hotărârea pronunțată in Cauza Faimblat împotriva Romaniei si din perspectiva faptului ca, in cuprinsul acesteia Curtea a făcut trimitere expresa la Rezoluţia R(2004)3 privind hotărârile care ridică o problemă sistemică subsecventă, adoptată la 12 mai 2004, respectiv Recomandarea Comitetului Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea căilor de recurs interne, adoptată la aceeaȘi data, Comitetul Miniştrilor a arătat următoarele: "considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii săi şi că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să rămână principalul punct de referinţă în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul său de a lua măsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenţie; reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi prin dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale; exprimându-şi satisfacţia în această privinţă pentru faptul că astăzi Convenţia face parte din ordinea juridică internă a tuturor statelor membre; reamintind că, în virtutea art. 46 din Convenţie, Înaltele părţi contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului în litigiile în care sunt părţi şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează punerea sa în executare”; “subliniind că, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde, în mod justificabil, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale consacrate în Convenţie să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în faţa unei instanţe naţionale; reamintind că, dincolo de obligaţia de a asigura existenţa unor astfel de căi de recurs eficiente în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele au obligaţia generală de a remedia problemele care stau la baza încălcărilor constatate; subliniind că este de datoria statelor membre să ia măsuri în vederea asigurării eficienţei în drept şi în practică a căilor de recurs interne şi pentru ca acestea să fie susceptibile să conducă la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate; apreciind că disponibilitatea căilor de recurs interne eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la încălcări ale Convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii, datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care îi parvin şi, pe de altă parte, datorită faptului că tratarea în funcţie de circumstanţe a cauzelor pe plan naţional este capabilă să simplifice analiza lor ulterioară de către Curte”.
Am apreciat si eu ca nu poate fi reţinuta ca fondată critica din recurs referitoare la necompetenţa materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., acesta judecă în primă instanţă “procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”, cu excepţiile prevăzute de lege, iar valoarea imobilului, după preţuirea reclamantului, realizată în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ. este de 200.000 euro, astfel cum a fost indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila 12 dosar fond).
Fiind, in opinia mea, admisibila acțiunea promovata de reclamant la o data când legislația in materia revendicării/retrocedării/restituirii bunurilor imobile preluate in mod abuziv de statul comunist, era lipsita de coerenta si claritate, atât din perspectiva condițiilor de investire a instanțelor de judecata, cat si din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial – situație constatata ca atare atât de instanțele naționale, cat si de cea europeana – pe fondul chestiunii litigioase, consider ca, judecățile anterioare au stabilit corect si judicios că Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziţii care veneau în conflict cu reglementările constituţionale din acea perioadă, precum şi cu cele prevăzute de art. 480-481 C. civ., conform cărora nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.
S-a reţinut in mod corect si că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, ca urmare a plecării din ţară, contravenea şi dreptului la liberă circulaţie instituit prin art. 12 pct. 1 şi 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la care România era parte în acel moment, dar şi art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În temeiul acestor considerente de fapt si de drept, am considerat ca se impune in cauza de fata soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov) împotriva deciziei nr. 09/AP din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1089/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1720/2010. Civil → |
|---|
